Printre numeroasele festivaluri care anima viata teatrului romanesc - in genere, nu tocmai pasionanta - si-a facut de curand aparitia unul inedit (daca va vine sa credeti): Festivalul Dans.Miscare.Teatru, a carui prima editie s-a desfasurat, la mijloc de septembrie, la Gheorgheni. Un loc, altminteri, predestinat, se poate zice, pentru tot ceea ce inseamna inovatie, prospetime, curaj artistic, pentru ca aici fiinteaza Teatrul Figura Stadio, conceput ca avanpost al artei scenice dezbarate de prejudecati si conventii. Al artei scenice adevarate.
Intemeiat, la inceputul anilor 1980, de un grup de actori amatori - adica iubitori (de arta) - al carui "suflet" era regizorul Laszlo Bocsardi (pe atunci, si el, diletant), noul teatru a izbutit, inca de la primele sale spectacole, sa le ofere locuitorilor inghetatei urbe harghitene (Gheorgheniul, oras industrial, e situat aproape de polul frigului din Romania) caldura si lumina entuziasmului unor tineri pentru care a juca pe scena insemna a te darui fara rezerve, a lupta cu obstacolele de tot felul, dar si cu propriile limite, a incerca, mereu si mereu, altceva, altcumva. Acest spirit indraznet, fierbinte si nelinistit s-a pastrat chiar si dupa ce trupa fondatoare s-a destramat (unii dintre membrii ei plecand, impreuna cu Bocsardi, la Teatrul "Tamasi aron" din Sfantu Gheorghe, altii vazandu-si de meseriile initiale, la Gheorgheni sau in alte orase) si chiar si dupa ce teatrul - atestat, intre timp, ca institutie profesionista - s-a izbit de nenumarate greutati administrative, cea mai grava fiind lipsa unui sediu autonom (in Casa de Cultura, unde domiciliaza, se manifesta - foarte sonor - si o discoteca). S-a pastrat si a rodit. Astazi, Figura Stadio din Gheorgheni e un ansamblu alcatuit din actori la fel de tineri si de entuziasti ca si cei de-acum 20 de ani si care, sub directoratul regizorului Laszlo Bares (urmandu-i la conducere actorului Tibor Szabo, ultimul dintre vechii "mohicani"), viseaza sa reediteze performantele "stramosilor" si sa (re)aduca micul, dar ambitiosul teatru in randul trupelor de elita din Romania. Festivalul recent inaugurat e un pas pe aceasta cale deloc lesnicioasa.
Gandita ca o mini-parada a tuturor formelor de expresie scenica ce s-ar putea subsuma ideii de teatru-dans ori de teatru al miscarii, reuniunea a propus, in cele doar trei zile pe care le-a "ocupat" (15-17 septembrie), cinci spectacole surprinzator de variate ca mijloace si stiluri, precum si un numar de evenimente insotitoare, adica ateliere, colocvii, o expozitie si doua concerte. Un festival "in toata firea", asadar, a carui dorita cuprindere internationala s-a rezumat, deocamdata, la invitarea unor artisti din Ungaria, dar a carui adecvare la tema anuntata a depasit, ca sa zic asa, media pe tara la acest capitol. Nu am putut vedea toate reprezentatiile participante, insa cele trei la care am asistat mi-au furnizat din plin argumente pentru afirmatia dinainte. Astfel, Povestiri din orasul invizibil, montare a teatrului-gazda, este un exemplar pur din controversata specie a teatrului-dans, in care coregrafa Vava Stefanescu imagineaza o suita de "tablouri vivante" sugerand, prin detalii de costum si recuzita, ca si prin imaginile proiectate pe un ecran mobil, fizionomia ascunsa (dar usor recognoscibila) a insusi locului unde ne aflam, un Gheorgheni auster si totusi vesel, sobru si totusi petrecaret, secular si totusi adolescent. Meritul principal al montarii e felul cum pune in valoare trupa, ai carei componenti - Arpad Barabas, Istvan Taglas, Tibor Bodea, Arpad Toth, Maria Boros, ava Balint, Eniko Blanessy, Boglar Tamas - se dovedesc exceptional inzestrati pentru o coregrafie atletica, solicitanta, si, totodata, pentru expresivitate dramatica. Incadrabil, din cate ma pricep, categoriei performance, Interior/Exterior al Andreei Capitanescu expune, sumar si oarecum enigmatic pentru privitor, o serie de senzatii ale artistei-personaj trezite de privelistea partiala (un melc pe asfalt, o bolta de biserica) a lumii din afara teatrului pe care il vedem, la inceput, in proiectie live. In fine, Andras M. Kecskas din Ungaria imbina, in one-man show-ul intitulat Umbra copacului vietii, pe muzica Anotimpurilor vivaldiene, pantomima si cinetica dansanta, creand momente de extraordinara intensitate emotionala, dar ingaduind si pasaje de relaxare a atentiei prin insuficienta limpezime a semnificatiei miscarilor. Afisul a mai cuprins Dokk (dupa Woyzeck de Georg Buchner), cu ansamblul "Haromszak" din Sfantu Gheorghe, in regia lui Pater Uray, si Pana cand moartea ne va desparti, cu ansamblul budapestan al renumitei coregrafe Yvette Bozsik.
Editia-princeps a acestui festival menit, in viziunea initiatorului sau, Laszlo Bares, sa raspunda unei realitati din ce in ce mai pregnante pe scenele lumii - convietuirea tot mai stransa a teatrului zis de cuvant cu teatrul zis de miscare - a demonstrat ca subiectul este real si, fara indoiala, actual. Chiar daca, totusi, concluzia reuniunii a fost una veche de cand lumea: cu vorbe ori miscari, cand teatrul e bun, nimeni nu-si bate capul sa-i gaseasca definitia sau sa-i identifice componentele. Necazul incepe cand nu e...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
