Dacă discuţiile, conferinţele, faptul de a fi fost împreună, meditaţiile, ruga ori slujbele în jurul cărora stăruiau participanţii la Mişcarea Rugul Aprins (Mănăstirea Antim, Bucureşti) ar fi fost totul, încă ar fi însemnat enorm pentru acel metabolism nevăzut al unei societăţi aflate în chinurile intrării în apriga boală a comunismului. Dar Rugul Aprins a mai însemnat ceva: prezenţa vizibilă, pentru câţiva ani, a părintelui Ioan Kulîghin, cel care prefera să fie numit Ivan Strannik, "Ioan cel Străin" - unul dintre sfinţii necunoscuţi care au trecut pe la Mănăstirea Antim.
În puţinele scrieri rămase de la Ioan cel Străin se regăsesc şi amintiri ale traseului său duhovnicesc - vezi "Cuviosul Ioan cel Străin (din arhiva Rugului Aprins)", Ed. Anastasia, 1999). Fiind angajatul unui magazin după terminarea şcolii, este pentru prima oară atras de un gând vizavi de destinul său, trecând prin faţa unei biserici, dar neavând timp să intre: "decât să fii rob oamenilor, mai bine să fii rob lui Dumnezeu". De o nezdruncinată credinţă la doar 16-17 ani, reuşeşte să-l contacteze pe celebrul Părinte Ioan din Kronstadt, primind printr-o epistolă binecuvântarea acestuia pentru mama sa bolnavă. Salvată, aceasta va mai trăi în pace timp de 30 de ani. Ajunge repede la concluzia că "desăvârşirea poate fi atinsă numai în mănăstire". Face împreună cu un prieten întru credinţă un pelerinaj pe la mai multe locuri sfinte din Rusia. Îl întâlneşte, de pildă, pe stareţul Iosif care, după spusa sa"era moştenitor direct al părintelui Ambrozie, urmaşul stareţilor anteriori, sădiţi de stareţul Paisie Velicikovski. Stareţul Iosif era un om cu o viaţă special hărăzită, căci, după cum am aflat, când se adâncea în rugăciune era găsit înconjurat de un voal luminos"...
Recunoscător Proniei divine, Pr. Ioan cel Străin realizează că drumul său este aparte. Dacă în cazul unui intelectual se poate vorbi de conştiinţa valorii proprii, în cazul său, poate, despre trezvia duhovnicească - conştiinţă a faptului că în el a fost depusă o comoară: "Domnul s-a grăbit să mă răsplătească nu numai cu o stare materială bună, dar, pe căi necunoscute de lume, ba nici chiar de cele mai alese minţi omeneşti, să mă aducă la acele izvoare de unde din belşug se revarsă harul Său şi se adună într-o singură încăpere a inimii mele tinere".
În acest context el îşi enumeră îndrumătorii. Vorbeşte de marele stareţ Partenie de la Pecerska din Kiev şi despre fiul său spiritual (duhovnicesc) Alexie Şepelov, duhovnicul Lavrei, de a căror bunătate se învrednicise încă de la 18 ani, înainte de exercitarea serviciului militar - nefăcând încă armata, fusese temporizat, atât de Ioan din Kronstadt cât şi de stareţii de la Optina. Ulterior, constată că cel mai însemnat sprijin l-a primit "de la stareţii din Optina, urmaşi ai marelui stareţ Paisie Velicikovski, ce au continuat lucrarea lui duhovnicească, care, prin mila lui Dumnezeu, a ajuns şi până la mine, netrebnicul". Astfel, Ioan cel Străin vorbeşte cu adâncă recunoştinţă despre alţi mari oameni pe care i-a întâlnit în viaţă. Printre care, spre pildă, Teodot, eclesiarhul mănăstirii cel care era "un nevoitor iscusit în lucrarea rugăciunii în minte şi în inimă sub toate formele"... şi despre mulţi alţii, ştiindu-se că la mănăstirea Optina erau în acea vreme o adevărată constelaţie de rugători îmbunătăţiţi.
Pentru a putea vorbi despre "rugăciunea minţii în inimă", despre alte forme ale rugăciunii isihaste, aceasta impune existenţa unui îndrumător care ştie din practică toate cele necesare. Ioan cel Străin ajunsese un "expert", un trăitor, căci ucenicise la rândul său lângă alţi "specialişti" practicanţi ai isihasmului. Experienţa aceasta a fost adunată şi în culegeri dedicate exclusiv rugăciunii isihaste, precum "Sbornicul", carte care a fost adusă de altfel chiar de Pr. Ioan cel Străin şi în România.
În acest sens, aprecierea precum cea făcută de ÎPS Antonie Plămădeală referitoare la Pr. Ioan Kulîghin ca ultim reprezentant (stareţ) al generaţiei postpaisiene pare inadecvată. "A găsit audienţă pe lângă câţiva monahi intelectuali ca Daniil (Sandu Tudor), Benedict, Antonie etc., dar ca şi Paisie Velicikovski, părintele Ioan Kulîghin n-a reuşit să creeze o tradiţie. Părintele Daniil însuşi, după tentative de izolare în pădurile de la Neamţ, s-a înscris încetul cu încetul în tradiţia românească autohtonă, acceptând să fie stareţ la Schitul Rarău. El s-a legat astfel de curentul tradiţional, prin relaţiile sale strânse cu Pr. Cleopa, cu Pr. Paisie Pustnicul şi cu alţii".
Există şi autori, precum Pr. Andrei Scrima, care consideră că în realitate rolul său a fost cu totul altul: funcţia lui Ioan cel Străin este - timpul prezent impunându-se în acest caz - aceea de moştenitor şi transmiţător al unor filoane,poate unicat, ce aparţin Tradiţiei isihaste. Iată încă una din straniile afirmaţii autobiografice ale Părintelui Ivan Strannik: "Scriu, spre întărirea credinţei voastre, nu cuvintele mele, ci cele spuse mie, la timpul lor, de către îndrumătorii mei, care nu o dată au discutat despre mine şi despre ceea ce li s-a descoperit lor, în clipele de extaz, anume că asupra mea a fost degetul lui Dumnezeu, căci unii dintre cei ce au locuit aici, în mănăstirea Optina, între 20 şi 60 de ani, sfârşindu-şi viaţa la adânci bătrâneţi, n-au fost învredniciţi de Dumnezeu cu ceea ce El a turnat asupra inimii mele. Afară de acestea, după spusele lor, curente de putere harică şi din alte locuri s-au unit asupra mea"...
Părintele Ioan cel Străin face parte din acel iconostas al sfinţilor care au trăit discret în această lume şi care vor rămâne, cel puţin până la sfârşitul acestor vremi, necunoscuţi...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
