Simona Grazia Dima a fost mereu tentată de poezia sobră, mitologizantă şi livrescă, cu trup monumental. Pe mine, unul, mă sperie poeziile masive. De poeme epice nici nu mai spun! E ca şi cum ai înghiţi caviar cu polonicul. Ţi se face praştie ficatul! Scriind despre Interiorul lucrurilor (Editura Vinea), poeta noastră îşi plimbă degetele pe aceleaşi zone favorite ale claviaturii personale, dar încearcă şi unele semitonuri acide. Lumea cea de toate zilele primeşte şi ea drept la vers, ceea ce nu poate decât să mă încânte.
Când doreşte, poeta vede limpede împrejurimile concrete. În acele fragmente, versurile ei devin clare şi critice prin simpla alăturare a anormalului la normal. Aberaţia şi stupiditatea ies la suprafaţă ca uleiul la suprafaţa apei. La fel şi în Interiorul lucrurilor, numai că aici totul este sterilizat şi luminos: "Aeroportul internaţional. Aştept în sala vastă. Un zid înalt de sticlă ş...ţ/ Ador această lume scânteietoare, iute pulverizată".
Propriu-zis, acestei poezii nu-i este firească filmarea şi combativitatea. Ea apelează la astfel de procedee doar când este împiedicată să mediteze şi să viseze. Şi întotdeauna visul va fi unul istoric, cultural. Niciodată intimismul nu devine pură intimitate personală. Fiinţă trăitoare în bibliotecă, poeta nu poate să-şi etaleze sentimentele şi impresiile fără să le prelucreze până aproape să devină impersonale. Durerea, de exemplu, este redată mediat, cu ajutorul unei imagini sofisticate şi splendide, de altfel: "Şi-ntr-un voiaj/ de-o clipă s-ating pe dinauntru soarele, devenit chestiune/ personală. E-o rană asta, arde".
Sunt şi poeme montate din aluzii livreşti, cu vocabular bogat, numai bune ca exerciţiu de traducere. Citindu-le, nu face să le cauţi un înţeles distinct. Trebuie să te laşi în voia valurilor fonetice, ca şi cum ai asculta o muzică laborioasă.
Există apoi şi poeme ocazionale, pe care le citeşti cu satisfacţie cărturărească. Profanilor ele nu le vor transmite mai nimimc. Epicul lor este interesant doar pentru iniţiaţi: "instrumentişti aruncă/ partitura la repetiţia pentru Oedip,/ strigând: «asta nu-i muzică»" (George Enescu la Paris)
Nota specifică şi remarcabilă a poeziei Simonei Grazia Dima este elanul dionisiac şi înfoierile nietzscheene: "Zburau acum pe/ cercuri de metal topit. Iar ea nu prididea/ să sufle, cu trupul tot sfâşiat în cele patru vânturi, ca să fie în lume cu mine" (Devoţiune). Mai sunt şi formulările concise, de o precizie matematică, chiar dacă ele vizează fenomene delicate: "Iubirea lor - îndoială şi mers,/ a noastră - oprire, exactitate - a ochiului/ coborât în inimă" (Într-o casă memorială). Sunt clipe de maximă graţie înconjurate adesea de tumuli lexicali ce le flanchează sufocant: "Când vocea dreptăţii păleşte sub bici,/ în iureşul teatral vivace pretutindeni,/ şarpele prinde solzii puterii,/ autoritatea profundă, născută din noapte..." (Platonic). Este riscul vizitării prea dese a conceptelor şi teoriilor. Oricât de minunat de abstract poate evolua un poet, forţa şi unicitatea lui se susţin prin contactul cu viaţa pluriformă, fie ea şi viaţa de după viaţă. Trei versuri directe şi intense pot spune mai mult decât un întreg volum: "E cerul o rodie timpurie,/ stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier" (Numărătoarea).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
