"Femeia-razboinic" este titlul romanului Maxinei Hong Kingston, o scriitoare americana nascuta dintr-o familie de imigranti chinezi. Fetele din familiile chinezesti traditionale aflau inca din copilarie ca viitorul le ofera doar doua variante: sa devina "neveste si sclave", sau "eroine, luptatoare, razboinice", precum creatoarea stilului de lupta "cocorul alb", mare maestra a luptei cu sulita, fiica unui profesor antrenat in templul din Shaolin.
Aruncand o punte peste pamanturi, ape si religii, vreau sa ajung la Ioana d'Arc, fecioara care auzea vocile arhanghelului Mihail si ale sfintelor Ecaterina si Margareta. Acestia au indrumat-o in 1429 spre victoria miraculoasa a armatei pe care o conducea la numai 17 ani. Beatificata si canonizata dupa 400 de ani, Ioana d'Arc a devenit al doilea sfant ocrotitor al Frantei.
Povestea eroinei franceze l-a fascinat si pe Mihai Maniutiu, care demult gandea un spectacol pe aceasta tema, a femeii damnate, a Proscrisei. Productie SMART si TNB (cu sprijinul Association Francaise d'Action Artistique-AFAA), "Ioana d"Arc. Pagini de dosar" se bazeaza pe un scenariu al regizorului, dupa actele originale ale procesului fecioarei din Orleans.
In sala Atelier a Teatrului National Bucuresti, razboinica Ioana a epuizat faza fizica a bataliilor sale, intrand in cea metafizica, a luptei cu armatele de teologi grabite s-o condamne ca eretica.
Spectacolul este singurul din Romania selectat pentru Festivalul de la Avignon, unul dintre cele mai importante din Europa. Maniutiu urmareste mai degraba relatia eroinei cu fortele nelumesti, mai bine zis cu lumea difuza dintre lumi, construind un spectacol in care accentul cade pe sunete, lumini, gesturi si expresivitate corporala. N-am de gand sa lipesc vreo eticheta ca teatru-dans, teatru-(meta)fizic ori meta-teatru acestei productii, ca sa scap de inevitabilele limitari impuse de vesta stramta a oricarei sintagme cu valente taxinomice.
Mai ales ca e vorba de o reprezentatie care mizeaza pe emotie, pe traire, pe descatusare, toate acestea potentate de forta actoriceasca a protagonistei Oana Pellea, o femeie-razboinic a zilelor noastre, actualmente directoarea SMART. Aceasta isi foloseste vocea si expresivitatea chipului in varii registre, construind - in cheia dorita de regizor - o mica simfonie a vocilor care se "razboiesc" in creierul martirei.
Chinul launtric al (I)Oanei da tensiunea pe care se sprijina spectacolul. Sustinuta pe un alt palier estetic de coregrafia si interpretarea de mare virtuozitate si rafinament a dansatorului francez Sylvain Groud (Ingerul), productia capata un plus de magnetism, desi relatia dintre cei doi nu mi-a parut suficient articulata. Tinerii actori cooptati in spectacol - Marius Galea si Gabriel Spahiu - isi fac bine treaba, aducand o nota de prospetime si paradoxala "lumina" intunecatei povesti, subliniindu-i fin si cealalta cheie de receptare - cea a teatrului in teatru. Costumele Janinei sunt ceea ce trebuie sa fie, colorand in negru-alb-rosu spectacolul, cu deschiderile simbolice usor de decodat ale acestei cromatici. Scenografia Iulianei Volsan este simpla si de efect.
Totusi unii, rautaciosi, spun ca asteptau mai mult de la Maniutiu, dar cum acest "mai mult" este de-o dubioasa relativitate, ma voi margini sa concluzionez ca am vazut un spectacol frumos, apreciabil aici si aiurea, de o plasticitate tulburatoare, cu o muzica fascinanta, cu actori buni, cu un dansator de mare clasa si epitetele pot continua. De fapt Maniutiu, deja un nume ultraconsacrat, se afla in interiorul unui cerc vicios: daca face ce-a mai facut si ne-a placut, spunem ca s-a manierizat, daca incearca altceva nu-l mai recunoastem. Din aceasta dilema nu se poate regiza nici o iesire (oare?).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
