Ziarul de Duminică

File răzleţe din jurnalul de campanie al unui infanterist/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

File răzleţe din jurnalul de campanie al unui infanterist/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

18.12.2014, 23:56 98

La începutul lui august 2014, când căldurile încă nu te copleşeau ca în deşert, am pornit într-o nouă campanie, spre ţinuturile cehe. La Mladejov – pe vremuri localitatea fiind numită Blosdorf – în spaţiul unui mic muzeu particular al căilor ferate, se organizează de câţiva ani o reconstituire a unei bătălii din Războiul cel Mare, dintre trupele ţariste şi cele ale Puterilor Centrale.

Am ajuns la destinaţie pe înserate. Tabăra era deja aranjată. Spre a fi mai lejeri în deplasare nu ne luasem corturi. Camarazii cehi care ne invitaseră avea deja pregătire 3 corturi mici în care puteau să se adăpostească şase dintre noi, iar pentru restul fuseseră rezervate patru locuri într-un mare cort, capabil să primească o întreagă companie. Eu şi adjunctul meu am optat, împreună cu alţi doi din trupă, pentru acesta din urmă, mai aerisit (şi mult mai sigur în caz de intemperie). Pe jos era aşternut un strat gros de paie în care piciorul se cufunda până la gleznă, ca într-un covor persan de bună calitate. Ne-am aşternut culcuşul în fânul îmbălsămat. Colocatarii erau nişte ruşi, veniţi tocmai din Urali.

Imediat am început să ne echipăm, spre a fi la fel ca toţi ceilalţi participanţi la eveniment şi a elimina diferenţa (neplăcută) dintre civil şi militar. O făceam pe bancheta automobilului cu care ne deplasasem. Tocmai îmi trăgeam pantalonii când s-a apropiat de mine, cu intenţia de a-mi ura bun venit, Radim Dufek, comandantul trupelor inamice, gătit în uniforma sa impecabilă de general prusian. A fost o revedere demnă de un film buf: el spilcuit, cu şapca pe-o sprânceană şi pieptul plin de decoraţii, iar eu încă în ismene, ţinând cu o mână nădragii cu lampasuri roşii iar cu cealaltă strângându-i-o pe-a sa, întinsă prieteneşte. Şi-a dat şi el seama de comicul situaţiei şi, după ce m-a salutat protocolar, a plecat râzând cu poftă. Astfel, campania a debuta sub semnul hazului!

Îmbrăcaţi în uniformele noastre româneşti, ne-am prezentat la postul jandarmeriei militare spre a ne înregistra. Fiecare participant trebuia sa fie luat în evidenţă: într-un registru ne scriam numele, data naşterii, unitatea din care făceam parte şi apoi ne semnam. Ne-au fost date câte trei bancnote vechi. Ele proveneau din dizolvatele imperii rus şi austro-ungar, aveau valori diferite dar în schimbul lor se puteau achiziţiona trei beri sau trei sandwich-uri ori alt aliment la barul taberei. Cine dorea mai mult putea merge la o bancă amenajată sub un alt cort de unde, în schimbul valutei locale în uz, primea alte bancnote din aceeaşi serie.

Cum inima taberei era, la acea oră, cârciuma, ne-am dus şi noi în marele cort în care era amenajată. La mese lungi, aşezaţi pe bănci de lemn sau pe scaune (uneori doar cu trei picioare), se înfrăţeau, cu o halbă de bere dinainte, inamicii de a doua zi: austrieci, maghiari, bosniaci, prusieni, ruşi, cazaci, toţi în uniformele specifice (deşi majoritatea erau interpretaţi de cehii localnici) vorbeau cu glas tare, râdeau, cântau, fumau. Unii aveau în faţă farfurii cu mâncare din care înfulecau cu multă poftă. Prietenii noştri, Kamil şi Milan, au despachetat nişte mezeluri şi brânzeturi şi ne-au invitat să ne ospătăm. Era şi timpul căci foamea începuse să ne roadă, agasant, stomacurile după lungul drum ce-l făcusem în acea zi pe parcursul căruia nu ronţăisem decât nişte covrigi. Totul a fost udat cu multă bere de prima calitate. Lângă masa noastră era aşezat un soldat ce se acompania la acordeon pentrua interpreta un câtec trist; tovarăşii săi îi ţineau isonul şi toţi aveau chipuri îngândurate sau nostalgice, fiind pătrunşi de jalea versurilor. Dar atmosfera s-a animat la scurt timp când, de pe placa unui patefon pus în funcţiune prin învârtirea unei manivele, au început să se audă ritmurile săltăreţe ale unui can-can. În acel moment, vânzătoarele durdulii şi cam trecute au ieşit din spatele tejghelei şi au început să danseze cu o frenezie uluitoare. Încă de la pătrunderea în acel spaţiu mă mirasem de toaleta lor elegantă şi cam ţipătoare, nepotrivită pentru nişte simple cârciumărese, mai ales la vreme de război. Abia acuma se explicau penele de struţ înfipte în coafuri, mănuşile lungi, negre, decolteul adânc, botinele înalte şi fustele cu multe volane roşii. Ca adevărate dansatoare de cabaret, cele trei dame s-au avântat în nişte figuri îndrăcite, aruncându-şi picioarele spre tavanul de pânză, fluturându-şi penele şi agitându-şi poalele fustelor de sub care se iţeau marginile dantelate ale indispensabililor şi jartierele înflorate ce le prindeau ciorapii de fileu. Aceasta spre delirul soldăţimii care chiuia, fluiera, aplauda şi ovaţiona acest spectacol mult aşteptat. Dacă ne gândim că ele evoluau nu pe o scenă, nici măcar pe un podium, ci pe pământul gol, presărat cu fire de iarbă răzleţe, peste care fusese întins cortul, dansul lor era o adevărată performanţă de a se feri a nu-şi înfige tocurile în glie umedă sau a-şi agăţa poala de colţul vreunei mese ori bănci! După ce şi-au încheiat numărul s-au întors la îndatoririle lor comerciale, răspunzând cu amabilitate solicitărilor şi răsplătind cu un zâmbet larg pe clienţii cărora le întindeau halba de bere cu guler sau paharul de rachiu.

Am părăsit localul şi m-am plimbat prin tabăra ce se pregătea de odihnă. Sub un umbrar, la lumina câtorva lămpi cu gaz, generalul Dufek ţinea un consiliu de război: cu nişte hărţi şi hârtii în faţă, comandantul le prezenta planul de bătaie grupului de subalterni adunaţi în jurul său. Ceva mai departe, sub un alt cort de mari dimensiuni unde se afla alt tractir, se strânseseră ruşii care făceau o mare hărmălaie. Umbrele lor, supradimensionate, se proiectau fantastic, ca într-un spectacol de pantomimă asiatică, pe peretele de pânză.

Noaptea era splendidă, caldă, plăcută, cu un cer senin şi luna aproape plină. O stea căzătoare a străbătut bolta, ca o rachetă. Pe la ceasurile 23 m-am retras şi eu. În cort mirosea plăcut şi odihnitor a fân. La raza palidă a unei lanterne locatarii se distingeau întinşi, unul lângă altul, de-a lungul pereţilor de pânză, ca nişte crisalide învelite în pături. Se auzeau respiraţii ritmice şi, uneori, şuierături discrete – încă nu se puseseră pe sforăit!

A doua zi, dimineaţa, ne-am trezit la sunetul goarnei. Cei mai vrednici decât noi erau deja îmbrăcaţi şi conversau, cu glas destul de tare, afară, spre a-i trezi pe somnoroşi. Pentru micul dejun a fost adusă o căldare de tablă, pentru apă, umplută cu o pastă de carne amestecată cu verdeaţă pe care o întindeam pe marile felii de pâine neagră. Cafeaua era la discreţie, într-un bidon. Cazanul unei bucătării de campanie deja duduia la foc mic, pregătind prânzul.

Fiind liberi până la orele 10, m-am plimbat prin tabăra extrem de animată. O companie rusească făcea instrucţia de front. Generalul Dufek, îmbrăcat în ţinută de campanie, a supravegheat pregătirea şi slobozirea unui tun. Un şofer încerca motorul unui automobil blindat. Nişte soldaţi îşi curăţau armele, îşi ordonau lucrurile în raniţă sau îşi aranjau ţinuta. Soţia unui combatant ieşise din cort să-şi pieptene lungul păr. O altă surată îşi sprijinise piciorul pe o bancă pentru a-şi prinde jartiera - bun prilej pentru nişte trupeţi obraznici de a scoate onomatopee de admiraţie la rotunjimea gambei expuse atât de generos. Existau şi militari familişti ce-şi aduseseră toţi membrii, inclusiv copiii nevârstnici. Un tată în uniformă ţinea pe genunchi un micuţ de vreo doi anişori, îmbrăcat marinar, cu o beretă mai mare decât capul, căruia îi dădea să mănânce, cu linguriţa, povestindu-i ceva spre a-l convinge să înghită mai repede. Un alt plod, mult mai mic, era instalat într-o cutie de carton, împreună cu jucăriile sale, iar mămica îl supraveghea, zâmbitoare. Un jandarm frumos, cu mustăţile bine pomădate, cu vîrfurile în sus, patrula prin tabără. O locomotivă pentru linie îngustă făcea manevre, pufăind voiniceşte.

Aliniate unul lângă altul erau corturile Crucii Roşii şi Semilunei Roşii. Infirmierele, în uniforme gri şi cu şepci pe cap, aranjau ustensilele pentru o operaţie urgentă. Sub un umbrar erau paturile ce urmau să primească pe răniţi. Câteva surori de caritate, în straiul negru, monahal, dădeau ajutor. Mi s-a părut curios că una dintre măicuţe îşi sumeţise, de căldură, rasa şi de sub ea se vedeau nişte botine foarte elegante, aproape ca acelea ale dansatoarelor din seara trecută... Se pare că semeţia şi nu curcernicia era partea forte a acestei monahe, fie ea şi de duminică...

La 10 ceasuri, trupele s-au încolonat şi au pornit-o spre marginea oraşului, unde se afla un monument al eroilor. Generalul prusian, însoţit de soţia sa ce purta o pălărie mare, cu pene, a urcat într-un elegant automobil decapotabil şi, escortat de patru ulani cesaro-crăieşti, a urmat coloana în marş. Apoi, luând-o pe o scurtătură, a ajuns la locul de întâlnire odata cu grosul armatei. Acolo aşteptau oficialităţi locale civile. Trupele au făcut front şi au dat onorul când fanfara a deschis ceremonia prin intonarea imnurilor imperiilor dispărute (german, austro-ungar şi rusesc). Generalul Dufek a ţinut o cuvântare prin care a omagiat pe eroi şi a citat numele unor localnici pieriţi la datorie. S-au depus coroane de flori şi un preot militar a ţinut o scurtă slujbă de pomenire, binecuvântând monumentul. Astfel s-a încheiat solemnitatea şi trupele au revenit în tabără.

Urmau alte câteva ore libere până când era programată bătălia. Se făcuse foarte cald. M-am oprit să mă relaxez pe o bancă, la umbră. Nişte turişti germani au trecut pe acolo şi m-au întrebat dacă le permit să-şi pozeze fiicele cu mine. Am acceptat: cea mai mare, ca la 4 ani, a stat în picioare lângă mine, pe cea mică, în etate de vreo 2 ani, care avea încă susetă în gură, am luat-o pe genunchi şi am săltat-o, jucând-o „de-a caii”. Se pare că bălaiei micuţe i-a plăcut tare mult această cavalcadă căci nu se mai dădea dusă. Iar când părinţii au reuşit, în sfârşit, să o smulgă din şa, ea nu-şi putea dezlipi ochii de la mine şi mi-a făcut multă vreme cu mâna, până au dispărut după un cot al drumului.

M-am întors în tabără şi m-am prezentat la postul de jandarmi pentru a-mi fi ştampilat livretul militar. Jandarmii erau tineri, purtau căşti bej, cu acvila imperială în faţă. Unul bătea la maşină, cu un deget, celălalt completa nişte acte. După bunul exemplu al colegilor din romanul Bravul soldat Švejk, fiecare avea în faţă câte o halbă de bere. Livretul mi-a fost luat şi, cu toc şi cerneală, au fost scrise data şi locul – dar, nefiind sigur de felul cum este conotat vechiul nume german al localităţii, jandarmul şi-a aruncat ochii pe o dactilogramă, apoi l-a caligrafiat, cu mare artă, şi a aplicat, apăsat, ştampila.

Peste drum se afla poşta de campanie (Feld Post) unde se puteau achiziţiona – cu aceleaşi banconote vechi – cărţi poştale cu portretele kaiserului sau cu subiecte de propagandă pe care se aplicau timbre cu aspect antic, din timpul monarhiei, iar poştaşii dădeau asigurări că orice misivă va ajunge neîntârziat la destinaţie. În continuare era cartierul comercial al taberei: o modistă vindea chipie, capele şi pălării civile. Camaradul Iorga s-a târguit îndelung şi a cumpărat la un preţ foarte bun o capelă ca a lui Švejk, spre nemulţumirea fiilor săi, Nicodim şi Aron – bravi copii de trupă – care-i ceruseră să le ia diverse jucării şi fuseseră refuzaţi. Mai încolo era un studio fotografic ambulant ce făcea poze „la minut”. Pe un cadru era prins un fundal pictat cu un peisaj (menit să ascundă peisajul natural din spate!) în faţa căruia era amplasată, după solicitare, o balustradă ori silueta unui automobil din carton, în dosul căreia erau ascunse câteva taburete pe care luau loc modelele şi mimau o plimbare. Fotografa, o doamnă cu fustă lungă, făcea pozele (cu un aparat digital!) apoi le descărca într-un computer dosit sub tejgheaua studioului, unde erau imprimate şi date clientului ce le plătea cu patru bancnote. Solicitanţii erau cu duiumul iar maestra nu mai prididea cu aranjarea modelelor. Ne-am făcut şi noi un asemenea portret de grup: eu şi căpitanul pe bancheta din spate, iar la volan soldatul Oltean, care-şi arăta dantura într-un zâmbet larg. După aceea am intrat să ne răcorim cu o bere la cârciumă. Pentru că la mese nu mai erau locuri libere, am găsit o bancă pe care am tras-o lângă o pianină de care ne-am rezemat. Afară fanfara dădea un concert iar în pauze se auzeau melodiile pornite dintr-o flaşnetă mânuită de un tânăr. La o masă stătea, cu o halbă dinainte, un domn corpolent, cu păr abundent, alb, îmbrăcat în tunică neagră, cu însemne clericale – perfect model pentru feldkuratul Otto Katz! S-a servit prânzul pe la orele 14. Trupa se aliniase, reglementar, cu gamela în mână să-şi primească gulaşul gătit la cazan. Dar se pare că nu fusese bine estimată cantitatea de mâncare în funcţie de numărul soldaţilor căci mulţi au rămas nemâncaţi. Atunci, de la bancă le-au fost distribuite alte bancnote cu care puteau achita un prânz frugal la cârciumă: o bucată de carne, foarte grasă, cu pâine, muştar ori hrean. Dar, la o temperatură de 33°C, o asemenea hrană era prea grea. Aşa că m-am mulţumit să ronţăi covrigii aduşi de acasă, care mă scoseseră de atâtea ori din încurcătură. Până la ora luptei a fost timp şi de siestă: m-am trântit pe salteaua de paie, sub cort, unde era la fel de dogoritor ca afară.

La orele 15,15 s-a sunat adunarea şi trupele s-au grupat, pe arme şi unităţi. Mici grupuri de militari erau deja pe poziţii, în spatele unor parapete făcute din saci plini cu nisip. Tunurile şi mitralierele erau în baterie. Locomotiva a adus câteva vagoane de marfă, deschise, pe care au fost urcate parte din trupele ruseşti şi tot contingentul românesc. Unii se aşezaseră în mijlocul platformei, alţii pe margine, cu picioarele atârnate până aproape de şine. Soldaţii aveau chipuri blazate, obosite sau indiferente. Pe ultima platformă se aflau mai multe infirmiere cu şorţuri şi barişuri albe. Am urcat alături de soldaţii mei. Lângă mine se aflau cei doi copii de trupă, foarte surescitaţi de loviturile de tun şi de împuşcăturile armelor uşoare. Micii descendenţi ai Dlui Goe întrebau mereu „Cât mai stăm? De ce nu plecăm? Ce aşteptăm?” În sfârşit, trenul s-a pus în mişcare, a intrat în pădure, a ocolit câmpul de luptă şi a făcut câteva curbe spectaculoase. O perdea de arbori masca terenul. Peste coroanele lor se ridicau norii albi de fum ai exploziilor. La capătul fiecărui vagon se afla câte un frânar care învârtea voiniceşte de roata acesteia când se făceau opriri.

Garnitura a făcut calea întoarsă şi soldaţii au sărit de pe platforme şi s-au alăturat, în fugă, camarazilor. Detaşamentul românesc a pornit la atac sub comanda bravului căpitan Şerbănescu. Eu, ca general, nu participam la încleştare: am rămas lângă garnitură să observ evoluţia confruntării şi am luat fotografii, ca simplu reporter de front. Nu departe de mine activa un fotograf de război acreditat, cu brasardă de presă, îmbrăcat în uniformă rusească.

Lupta era foarte încinsă. Cele două blindate, una a centralilor, cu o mare cruce de Malta pictată în negru pe caroserie iar cealaltă rusească, vopsită khaki, străbăteau câmpul şi trăgeau cu mitraliera din turelă. Se aruncau grenade dintr-o parte în alta. Cavaleria nu era prea bine reprezentată: doi cazaci făceau recunoaşteri pe teren iar ulanii austrieci avansau cu precauţie spre linia inamică, în acelaşi scop. La un moment dat, ulanii şi-au tras săbiile şi rotindu-le deasupra capului au pornit în galop spre coama unui deal; cazacii coborau panta şi au primit lupta. Săbiile s-au atins cu un zăngănit rece. Infanteria rusească a ieşit din spatele adăposturilor şi a pornit la atac. S-au alăturat şi românii. Erau nişte bubuituri teribile. Mitralierele se auzeau ţăcănind. Răniţii erau târâţi de camarazi în spatele frontului, la punctul de prim ajutor. Aruncând o privire în spate am văzut pe infirmiere care priveau, cu expresii îngrozite, evoluţia luptei. Se trăgea cu rachete care descriau arcuri roşii sau verzi pe cer. Deodată, dinspre liniile austriece, a izbucnit o lumină puternică, strălucitoare: era un aruncător de flăcări acţionat de un militar bosniac, cu fes pe cap şi un bidon în spate, unde avea lichidul inflamabil. A avansat curajos spre frontul nostru, scuipând foc. Era spectaculos!

Ruşii au început retragerea. S-au pus la adăpost în spatele vagoanelor. O mitralieră pusă pe una dintre platforme era foarte „guralivă”. Până la urmă, austro-ungarii ne-au răzbit atacând din faţă şi din flancuri. Comandantul trupelor inamice, un maior scund şi rotofei, se urcase pe o platformă şi îşi rotea chipiul deasupra capului, chiuind de bucuria izbânzii.

Trupele au părăsit câmpul de bătaie în grupuri mici, apoi s-au încolonat şi au defilat prin faţa spectatorilor care au aplaudat. Generalul Dufek a trecut, în maşină, prin faţa frontului, salutând. După aceea s-a făcut un mare careu. În mijlocul lui, generalul şi comandantul cesaro-crăiesc au mulţumit trupelor, apoi şi-au făcut reciproc complimente, s-au înclinat şi şi-au dat mâna, plini de o curtenie din alte vremuri. În acest fel, campania a luat sfârşit, şi toţi ne-am întors la vatră, mulţumiţi.

 

Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu

AFACERI DE LA ZERO