3. Presimteam ca incepe o saptamana agitata. Era timpul sa-mi decontez ancheta despre copii. Ador subiectul asta. Cand am zis prima oara "Tu stii ce mai face copilul tau?", lumea s-a uitat uimita la mine, pe cine naiba intereseaza? Chiar vreau sa fac o ancheta cu subiectul asta? Nu crima, nu viol, nu jaf, nu cap spart, nu bataie intre bande si ploaie de injuraturi, nu act de coruptie cu politicieni sau mahari locali, cum sa faci audienta cu niste copii care duc dorul parintilor, cine dracu' se uita?
Am insistat si m-au lasat sa-mi fac planul, mi l-au intors pe toate fetele, in sedinte interminabile cu sefu-al mare, da' stiam ca, daca stam la atatea discutii, ideea place, chiar de nu-mi spune nimeni nimic.
I-am pisat pe corespondentii locali pana au ajuns sa ma urasca, dar mi-au gasit niste cazuri, doar nu era sa ma duc caine surd la vanatoare. L-am batut la cap pe seful meu Daniel sa punem pe hartie un program de deplasari, mi-am luat operatorul la care tin cel mai mult si-am plecat unde si-a pierdut dracul potcoavele. Prima zi ma simteam blestemata, a turnat cu galeata, masina inota in noroaie, Matei filma cu gluga pe camera, n-a iesit nimic din ce voiam, nu mi-am intalnit subiectele. Dar a doua zi s-a schimbat norocul, a aparut soarele si, cat am stat pe drumuri toata saptamana, umblam in bluza si cu sapca pe ochi, orbita de soare. A fost fain.
Mi-am citit insemnarile, mi-am pus castile pe urechi si-am inceput sa vad caseta dupa caseta, imi notam detalii de atmosfera, codul secventelor de ambianta, sincroanele potrivite, gesturile neduse la capat ale personajelor care urmau sa invie in reportajele mele, sa fie unice - mai toate copii. Copii din satele lovite de inundatii acum cativa ani sau din sate saracite si uitate de lume, sunt multe dintr-astea. Copii care duc dorul parintilor, plecati la munca in strainatate, care au invatat sa fie singuri, langa bunici sau matusi din alta lume, incapabili sa-i inteleaga, asa ca au ajuns sa nu mai planga, multumindu-se cu ce primesc, mai nimic, despre disperarea lor citisem prin ziare. Unii se sinucid. Sunt miscata pana la lacrimi de chipurile lor si vreau ca telespectatorul sa simta la fel.
Scriu primul text cu furie, nu-mi place, e stupid si lacrimogen, il refac de doua ori, pare mai bine. Suna telefonul.
- Ileana, buna! Te-am sunat sa-ti spun c-o sa ne vedem spre sfarsitul saptamanii. Nu-mi vad capul de treburi pana atunci.
In fiecare luni dimineata, sora-mea Ilona imi face program, daca ne vedem, cand ne vedem, unde ne vedem. Mormaiesc ceva, cu gandul in alta parte.
- Tu ai auzit ce-am spus? striga in receptor.
- Doar nu sunt surda!
- Atunci, zi si tu ceva! Bine, pa, sunt grabita, te caut eu.
Inchide. Ma intorc la textul meu, ador ce-am scris.
Telefonul suna iar.
- Bine ca dau de tine, spune Yvona. Ai plecat cu noaptea-n cap, n-am apucat sa-ti spun vestea. Nu te speria, nu ma gasesti cand vii acasa. Ma-ntorc la Puiu.
Asta da veste!
- Parca ziceai ca e un nemernic.
- Ei, si tu! Cate nu spune omu' la nervi...
- Si nu puteai sa-mi zici cand ajungi la serviciu?
- Asta e, ca nu cred c-ajung. Am o filmare complicata, trebuie sa conving pe cineva sa-mi povesteasca in fata camerei si se lasa greu. Daca ma lungesc pana seara, ma duc direct la Puiu.
- Nu-ti iei niste lucruri cu tine?
- Mi-am luat periuta de dinti. Pe urma mai vedem.
- Ai grija cu Puiu.
Nu cred ca m-a auzit, inchisese.
Printez textul, sa-l mai citesc o data, iar imi suna telefonul. Cel fix.
- Pierzi programarea, imi sopteste Laur. Te-astept de-o jumatate de ora. Or sa intre altii peste tine.
Alerg la cabina de montaj, inregistrez vocea, il rog pe Laur, editorul, sa-mi aleaga cele mai bune cadre.
Merge greu, imaginile cu care imi acopar vocea nu-mi mai plac, mi se par anoste, aiurea, fara legatura cu ce spun eu. Stiu ca Matei s-a straduit sa fie the best, pana mai adineauri mi se parea ca nu exista operator mai grozav. Imi dau lacrimile de necaz. O sa trebuiasca sa ne oprim, sa refac textul.
- N-oi fi vrand sa reluam totul, zice Laur. Iti spun eu ca e bine.
- Crezi? soptesc cu glas pierit, cand simt ca-mi zbarnaie mobilul trecut pe silent. Imi dau seama ca a tot sunat de minute bune.
- Daca vrei sa raspunzi, nu ma deranjeaza, imi face Laur o concesie.
- Nu nu, continuam. Sa sune cat vrea. Nu cunosc numarul.
- Poate e important.
Imi ard degetele sa aflu cine ma cauta, dar ma abtin.
- Nu, mai bine terminam. Daca e important, o sa revina. Sa caut niste muzica?
- Mai bine arata-l asa, ne gandim la muzica dupa aia.
De-asta il ador pe Laur si vreau sa lucrez cu el, ca are mintea limpede, are raspuns la toate-ntrebarile, ma linisteste, ma scoate din cele mai neasteptate incurcaturi.
Aproape ca a trecut ziua.
In drum spre laptopul meu, trec prin fata biroului sefei, care chiar in clipa aia scoate un raget de mi se pare ca se cutremura usa deschisa. Nu la mine zbiara.
- Esti platit sa vii la timp si cu idei! Iti e clar?
Iar a prins pe vreunul ca trage mata de coada. Stiu ca ma vede, asa ca ii fac semn cu caseta cu reportajul, l-am gatat, par sa spun. Ma cheama inauntru si-l expediaza in acelasi timp pe amaratul la care zbiera.
Sefa e ingandurata, nu-i place finalul si n-am insistat cat ar fi vrut pe chipurile copiilor. Am aceeasi impresie, e un fleac sa modific.
- Nu-ncerca sa ma faci sa plang, zice, informeaza-ma, atat. Si, daca e bun, o sa ma revolt. Mai ai de lucru o zi, cu doua cat ti-a luat pana acuma fac trei. Cand sunt gata celelalte?
Semn bun, niciodata nu-ntreaba despre ce ai de lucru daca nu e multumita de treaba la zi. Ma abtin sa nu chiui.
Cand Matei se intoarce de la filmare, ii fac semnul victoriei.
- No, bine.
Nu stie sa zica altceva, d-asta-mi place.
Ma gandesc la un alt final pentru reportaj, inchid ochii ca si cum as fi obosita si-mi iau capul in maini. Iar imi suna telefonul mobil.
Nu recunosteam numarul, n-aveam chef sa ma-ntrerup, n-am raspuns. Cand a tarait a patra sau a cincea oara, mi-am zis c-o fi totusi ceva important. Un barbat cu o voce placuta, dar care nu-mi spunea nimic. Nici numele, daca o fi fost cel adevarat.
- Am mai vorbit la petrecerea de sambata, a precizat.
Mi-a cazut fisa, era barbatul care incerca sa-mi vanda un pont. Dar nu-mi aminteam nimic din ce-mi spusese, doar ca era chipes. O clipa mi-am zis c-ar trebui sa vad daca mi se mai pare tot atat de chipes la lumina zilei.
Linisteste-te, fato, n-ai ajuns chiar atat de flamanda!
- Sunt foarte prinsa, i-am spus.
Stia.
Atunci de ce ma mai suna?
Sa-mi ceara sa notez un nume de site, acolo aveam sa aflu niste informatii. Nu sa-mi ceara, s-a corectat, sa-mi sugereze. Nuanta m-a imbunat pe loc, n-am inchis telefonul, am asteptat sa continue, am notat repede ce-a spus, dar pana sa-i dau o replica, a-nchis. Ador tipii de genul asta!
Am aruncat hartiuta cu insemnarea printre alte zeci de hartiute cu insemnari de pe birou, telefoane, nume de oameni care-mi pot fi de folos si functii, ganduri ciuntite, fraze pe care le socotesc memorabile si despre care cred ca-mi vor fi utile candva, cand o sa ma apuc sa scriu o carte, o harababura in care numai eu ma pot descurca. N-aveam vreme sa ma intrerup pentru nimic in lume, trebuia sa-mi termin seria de reportaje, pontul mai putea astepta.
Chestia de viata si de moarte abia urma.
Imi pusesem castile la urechi, pregatita sa ascult iar sincroanele, poate aleg altele mai bune, imi asezasem telefonul mobil pe birou, langa mana dreapta, pe silent. Dupa o vreme, cineva ma zgaltai de umar.
- Vezi ca-ti bazaie telefonul de-un secol!
Cum de-un secol? Abia il lasasem jos de la ureche, colegele astea, prea se simt deranjate de orice fleac! Am raspuns.
- Ce faci, frumoaso?
Am ramas fara grai. Era Alex.
4.Alex al meu suna dupa un an in care nu-mi daduse nici macar un semn. Nici macar nu stiam daca mai traieste sau l-or fi mancat crocodilii pe unde umblase. Plecase in lume sa devina celebru, de parca nu putea sa faca asta si-n tara la el. O tinea una si buna ca n-are subiecte - sau ca are subiecte dar nu i le cumpara nimeni, pentru ca toata presa e janghinoasa, fara bani si de rahat. (...)
- Buna, am spus.
- Nici nu stii ce dor mi-a fost de tine, frumoaso! A inceput sa turuie de parca nu s-ar fi intins un an si ceva de absenta intre noi si ne-am fi vazut ieri seara. Nu-mi venea sa cred.
Aterizase in timpul diminetii, asa cum plecase din tara, doar cu un rucsac. Voia sa se duca sa-si vada mama, undeva la munte, n-am stiut niciodata daca e de partea asta sau de partea cealalta a Carpatilor. Si pe urma era al meu. Si pana-i pleaca trenul, la noapte, voia sa ma vada. Are tupeu baiatul asta!
- Am de lucru, am mitraliat.
- Nu-i nimic, termini tu pana la miezul noptii. Te astept in barul garii.
Mi se topea inima. Cum putea fi atat de sigur, de rece, de calculat? Mi-am jurat sa nu-l vad.
L-am vazut, eram cea mai fericita din lume. (...)
Nici n-a bagat in seama ca eram proaspat coafata, daca mi-as fi pus o cratita pe cap ar fi fost tot aia. Sedea in fata mea si era neschimbat, doar pielea obrazului parea mai aspra, ca batuta de prea mult vant, iar in jurul ochilor i se accentuasera cateva riduri. Le adoram. M-am abtinut cu greu sa nu le mangai.
A baut cateva beri, eu, cateva cafele, nu voiam sa ma ametesc nici macar o clipita. Sa vad tot si sa inregistrez tot.
- Esti foarte obosita, mi-a zis intr-un tarziu. Ti se inchid ochii, poti sa bei si-o suta de cafele. N-ai inteles nimic din ce ti-am spus.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
