Intr-o bună zi, dimineaţa, in loc să mătrezesc metamorfozată intr-o gânganie infricoşătoare, m-amtrezit o femeie avidă de viaţă. Hulpavă şi cu o sete teribilă deviaţă. De viaţa celorlalţi.
Mă apucă din când in când, la intervale destul de neregulate.Acum să nu vă treacă prin cap să mă ştampilaţi cu vreun paragrafdin Freud. Nu ţine, n-are nici o legătură. Şi nici nu se maipoartă. Pur şi simplu imi vine câteodată să urmăresc câte unindivid.
Cred că am inceput bine aşa. Impresia mea e căsunt destul de convingătoare.
Aşa am inceput să-l urmăresc pe Horaţiu. Nu dedimineaţa până seara. Sau până noaptea târziu, cum mi-a trecut prinminte la un moment dat. Nu, nici pe departe.
Erau zile când nu-l băgam deloc in seamă. Nu mă interesa dacăieşea pe balconul lui proaspăt inchis cu geam termopan. Mă lăsarece dacă se intindea in şezlongul de culoarea muştarului cu o canăde ceai alături, pe un teanc de cărţi. Nu-mi păsa nici când seapleca pe fereastra balconului, o fereastră prea ingustă şi de-adreptul scundă pentru gustul meu. Merita ceva atenţie mâna luistângă, dar nu cine ştie ce; se mişca leneşă şi apuca incet cana şio ridica in dreptul ochilor şi o ducea la gură cu un gest de femeiecare se ştie privită. Oricum, nu e cazul să insist mai mult.
Blocul lui Horaţiu are patru etaje, al meu,are şapte. De fapt, nu-i al meu, ştiţi foarte bine cum stă treaba.Eu stau in apartamentul mamei până când voi deveni majoră şiresponsabilă şi grasă.
Cele două blocuri sunt faţă-n faţă, despărţite de o alee pecare abia poate să intre un BMW. Nu ştiu ce tâmpiţi de edili auhotărât asta, căci nu-mi inchipui că nişte prăpădiţi de arhitecţiau scos-o din capul lor şi au şi reuşit s-o implânte aici, dar astae.
E singurul bloc cu patru etaje din toată zona, inconjuratconcentric de alte patru cu şapte etaje şi astea, la rândul lor, decelelalte şase cu zece etaje. Totul pare ca un amfiteatru roman,dacă ai ceva imaginaţie. (Am văzut asta de pe blocul meu maidemult, când am incercat să mă prăjesc la soare.) Dacă mai aveauloc, poate mai continuau. Dar s-au oprit.
Horaţiu locuia la etajul trei, eu, la cinci.Nu-mi făcea nici o plăcere să-l privesc de sus, dar asta e. Poatenici lui nu-i venea la indemână să-şi ridice privirea din când incând şi să mă descopere fâţâindu-mă incoace şi incolo pe balcon. Şicu toate astea o făcea. Nu libidinos sau mai ştiu eu ce. N-aveadeloc curiozitatea agresivă şi lipicioasă a bărbaţilor, vreau săspun. Nu, el işi punea mâinile in şolduri şi, in răstimpuri,scutura din cap şi mormăia ceva de parcă ar fi vrut să te ia dreptmartor la capriciile vremii, la mirosul inţepător al gazelor deeşapament sau pur şi simplu la zgomotele lumii.
Dar erau şi zile când ieşeam dimineaţaval-vârtej pe uşă ca să-l prind din urmă şi să mă ţin după el. Nude prea multe ori. Hai să spunem o dată, de cel mult trei ori pesăptămână. Noroc că el o lua cam pe acelaşi drum şi nu conta preamult dacă pierdeam ceva timp până să prind liftul; câteodată,vecinii mei par vorbiţi să coboare in acelaşi timp şi confiscăcoteţul vechi de o sută de ani pentru multe minute-n şir; atuncicând văd că se ingroaşe gluma o iau la fugă pe scări, sărind câtedouă, trei trepte sau lăsându-mă se alunec pebalustradă.
Horaţiu işi făcuse obiceiul de a trece maiintâi pe la chioşcul de ziare din cartier, unde o grăsană de vreopatruzeci de ani, după ce-i spui ce doreşti te intreabă invariabil,altceva? Pe mine una mă scoate din sărite, dar ea işi vede maideparte de treabă şi-şi palpează părul scurt şi rar cu o cochetăriestudiată, numai bună să-ţi stârnească râsul. Horaţiu nu păreaderanjat de fiţele ei. Nici nu cred că le băga in seamă. Işicumpăra, de regulă, vreo cinci ziare. Habar n-am de ce atât demulte; in fond, toate au aceleaşi informaţii, şi aceleaşicomentarii, şi aceleaşi obsesii. Ştiu asta de la taică-miu caretrece din când in când pe la mine şi-mi face capu' mare, ţinându-minişte lecţii şi nişte teorii din care oricine poate deduce că suntfrustrările lui imbălsămate-n cuvinte. Iar eu ii dau atenţie atâtcât să nu se simtă prost, şi singur pe lume, şineglijat.
Eu nu citesc ziare, reviste, nici broşuri,nici cărţi, nu citesc nimic. Imi place insă să mă uit la cei carecitesc. Câteodată, când o scot pe Dixi la plimbare prin parc şicând am ocazia să descopăr pe cineva citind, mă postez in imediatalui apropiere şi-l privesc. Nu prea insistent ca să nu-lstânjenesc, dar destul de lung, incât simt că respir o dată cu el,că bătăile inimii lui sunt şi bătăile inimii mele; o respiraţiecalmă şi regulată, uneori, sau scurtă şi sincopată, alteori. Nu potsă spun că e o senzaţie după care să te dai in vânt, dar nici delepădat nu e. Şi după ce ai incercat-o de mai multe ori, dacărenunţi la ea şi nu o mai practici, ii simţi teribil lipsa, vă spundrept.
Poate de asta mi-am făcut şi eu un obicei sămerg la biblioteca din cartier. Au o sală de lectură nu prea mareşi nu-i deloc confortabil să-i priveşti pe cei care citesc. Darasta e, mie-mi convine şi-atât; nu sunt o fiinţă pretenţioasă şiştiu că orice plăcere se plăteşte. Cititorii sunt mereu aceiaşi,adică o bătrânică de vreo şaptezeci de ani, cu nişte ochi teribilde albaştri şi gură mare şi o tipă de liceu sclifosită şi mioapă.Mai nou apare şi un taximetrist care cred că se ţine după bătrână.Şi bătrânei ii face o plăcere nebună, se vede asta de la o poştă;poate una la fel de mare ca şi lectura celor câteva pagini pe carele citeşte in fiecare zi.
Ce nu face omul ca să prelungească un lucrufrumos? In fond, aşa am făcut şi eu când m-am oprit la Horaţiu. Decum l-am descoperit in şezlongul de culoarea muştarului cu carteadeschisă pe piept şi cana de ceai alături, am ştiut că e omul meu.Ştiţi cum e, n-are rost să mă sparg in figuri ca să vă conving delucrul acesta! La fel de bine cum nici voi nu trebuie să vă daţi deceasul morţii ca să-mi demonstraţi că aţi inţeles despre cevorbesc. Pe bune, dacă eu inchid ochii, voi ar trebui cel puţinsă-i mijiţi. Altfel, ne batem joc unii de alţii, mai naşpa, nepierdem timpul unii cu alţii.
L-am urmărit pe Horaţiu de mai multe ori pânăla serviciu. Sinceră să fiu, imi pierise cheful după a douatentativă. Nu sunt eu o vizionară, n-am nici pretenţia că pot săintuiesc următoarele două, trei, zece mişcări ale unui individ inmişcare. Dar pot să spun, cu siguranţă, când mă plictisesc.Transpir de plictiseală când văd că nenorocitul pe care am avutideea nefericită să-l urmăresc nu face un pas in plus, nu se abatecu nimic de la itinerar; pare un ghid conştiincios care-şi facetreaba până la capăt, un ghid care n-are dorinţe, n-are bunici,părinţi şi nici vreo femeie in viaţa lui.
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut la nebunie săam ce povesti despre escapadele lui Horaţiu din timpul programuluisau din afara lui; dar aveam parte doar de ieşirile lui in parc inpauza de prânz când işi mânca sandviciul pe o bancă; sau deperpelelile lui in faţa cinematografului: nu aştepta pe nimeni, darlăsa intotdeauna impresia că aşteaptă pe cineva.
Intr-una din serile trecute, mai exact vinereatrecută, la Horaţiu acasă a fost un fel de bairam. Ce să spun, afost ceva la fel de plictisitor ca un seminar despre creştereaciupercilor pe balcon. Nu cred că era ziua lui de naştere pentru cănici o pereche n-am văzut să fi adus vreun cadou. Nu s-a desfăcutnici o sticlă de şampanie. Poate că era o intâlnire obişnuită intreprieteni, poate că se intâlneau pe rând la fiecare acasă şi acum iivenise rândul lui Horaţiu. Aşa cum mă aşteptam, toată seara a fostanostă, fără nici o scânteie, fără nici o vibraţie sau numiţi-o cumvă vine la indemână.
Singurul moment mai palpitant s-a petrecut in baie. Horaţiuţinea capul unei tipe deasupra WC-ului şi, in mintea lui, o ajutasă vomite. Numai că fata era naşpa rău. Fie nu mai vomitase inviaţa ei şi de-aia afişa un aer nătâng, cu priviri mioape şimişcări stângace, fie se simţea in elementul ei şi juca piesaneprihănitei lui Dumnezeu. N-am reuşit s-o văd cum vomită, dar amvăzut-o cum se sprijinea de braţul lui Horaţiu şi cum işi lipeacapul de pieptul lui. Iar el, nepricepând nimic, bineinţeles, o luape după umăr protector, işi plimba mâna prin părul ei, o ducea pepatul din dormitor şi o ajuta să se intindă, o acoperea cu un pledşi rămânea ca un popândău in picioare, aşteptând să adoarmă.
Prietenii sau colegii nu s-au sinchisit deabsenţa lui, au băut pe tăcute şi cu un fel de indârjire pânădimineaţă, cred, n-am mai stat să-i urmăresc. Priveliştea imi dădeao teribilă mâncărime de piele.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
