FOILETON/ Celălalt bărbat (II)

Se ridică in capul oaselor şi priveşte neliniştită in jur.Recunoaşte vag interiorul, dar nu găseşte nici un punct de sprijin,nici un obiect de care să se agaţe. La fel de vag işi aminteşte căa mai trăit o dată senzaţia asta, in alt timp, in altă incăpere.Işi strânge genunchii la piept intr-o imbrăţişare patetică; jenantde patetică, recunoaşte şi zâmbeşte stins la gândul ăsta. Odată cuel inţelege unde se află şi că e singurul cadou pe care şi-l poatepermite la ora asta.

Alături de ea, dar parcă intr-un loc bine delimitat, Emilsforăie uşor şi, din când in când, oftează lung. Nu e dorinţăacolo, nu tânjeşte după ceva, ştie ea prea bine. Nici suferinţă nue, nici grijă, e un surplus de aer sau o insuficienţă, un ritm altrupului impus de exerciţiile de respiraţie. Se surprinde că-linvidiază pentru indiferenţa lui, pentru somnul lui, pentru ştiinţalui de supravieţuitor. O adevărată artă de a-şi stabilipriorităţile, de a-şi camufla lipsa de imaginaţie şi calcululrece.

I se pare ciudat cum tocmai ea, un om al cifrelor, il judecăpentru lipsa lui de imaginaţie. Dar nu intru totul. A fost o vremecând ea işi lua zborul odată cu el. Şi erau momente când s-ar fiputut spune că ea se avânta mai temerară decât alţii in tării şilumea cifrelor o ajuta să-şi ia zborul şi să se inalţe cât maisus.

Emil a incercat, cel puţin la inceputul prieteniei lor, să fiemai destins şi mai puţin pedant decât era in realitate. Nu ştienici acum dacă asta era imaginea lui despre romantism, despredragoste şi indrăgostiţi. Poate pur şi simplu işi inchipuia că, inmintea celorlalţi, meseria de stomatolog e destul de pedantă şisearbădă pentru a mai putea suporta in preajma lor şi un individtipicar şi sâcâitor ca durerea unei măsele de minte. Şi dacă a fostaşa nici nu a greşit foarte mult, dacă stă bine să segândească.

- Vreau să fac dragoste cu tine, i-a spus el după a douaintâlnire.

S-a uitat in ochii ei şi ea nici nu a clipit. Nu se credea instare de aşa ceva. Şi, de fapt, propunerea nu i s-a părut delocofensatoare. Şi nu s-a simţit deranjată. N-avea nici o inclinaţiespre vulgaritate. A constatat doar că vorbele alea nu aveau nimicvulgar in ele dacă găseai tonul potrivit, ci imprăştiau in jur unaer seducător şi senzual precum sepia cerneala in momentelecritice.

Poate sinceritatea şi modul simplu in care şi-a spus dorinţasau privirea limpede au salvat-o de prăpastia abjecţiei. Abjecţiacare ii dă târcoale acum, se izbeşte surd, dar cu insistenţă demalurile pe care le-a ridicat cu grijă şi pe tăcute in tot acesttimp.

Mult mai târziu şi-a dat seama că ceea ce i s-a părut atuncidrept simplitate nu era decât pedanterie şi eficienţă, un fel allui de a nu tergiversa lucrurile, de a nu pierde timpulinutil.

- Durerea de dinţi nu lasă nici o urmă in suflet, dar te aducerapid cu picioarele pe pământ, obişnuia el să glumească. Şi cineştie dacă vorbele alea nu descriau un tip de o aroganţă vizibilă,cu mentalitate de buricul pământului, dar cu destul farmec pentru ao face suportabilă.

Ii desluşeşte chipul in semiintuneric, il scrutează indelungca şi cum acolo ar găsi toate răspunsurile care să-i explice viaţa,nemulţumirile şi golul din stomac din ultimele zile. Nu e acelaşichip de care s-a indrăgostit, dar il recunoaşte, ştie că in spateleridurilor, al părului şi mustăţii cărunte e bărbatul căruia iabandonat cu toată fiinţa ei, alături de care a trăit multebucurii. Chiar şi câteva clipe fericite.

Nu s-a agăţat de el intr-un moment când era vulnerabilă şinefericită. Nu a fost un subterfugiu in care să-şi ascundă şi să-şifacă mai suportabilă suferinţa secretă. Emil nu a fost o soluţie defugă. L-a iubit. Aproape din prima clipă. Aproximaţia şi indeciziainiţială ii aparţin in totalitate, sunt petele de culoare la careface aluzie din când in când. Aşa cum ţii să-i aminteşti cuiva căacum câtva timp in urmă a avut o ţinută de seară inadecvată. Un felde a vorbi mai degrabă despre tine, despre gustul şi spiritul tăude observaţie.

Dar oare l-a iubit intr-adevăr? Iubirea ei era adevărată? Nus-a intrebat, nu şi-a pus problema asta niciodată. Cel puţin nu intermeni aşa de categorici. Deşi acum când trebuie să recunoască (dece s-o facă? din cauza unor vise şi a unui telefon?), ii vine săspună că a evitat de foarte multe ori să se intrebe.

Nu vrea să reconstituie trecutul, nu simte nevoia şi nici nu oincântă gândul, se uită la un film, mai degrabă la o inşiruire deimagini ca la nişte fresce de pe un templu antic. O turistă care nuse implică deloc sau nu mai mult decât i-o ingăduie culorile,desenele, informaţiile despre ele.

Ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas? Ce s-ar fi intâmplat cuea?

Nu-şi aduce aminte dacă a mai stat vreodată să se gândească lael atât de mult, la ce s-ar fi intâmplat dacă ar fi rămas cu el.Şi, pentru câteva clipe, i se pare că a fost nedreaptă. Cu el, darşi cu ea, cea de atunci.

A fost fericită in cei trei ani cât au stat impreună şifericirea aceea i se datora şi lui. N-a stat cu el doar pentru căse simţea bine, pentru că-i era ei bine. Simţea, ştia că-i este şilui bine, că-i impărtăşeşte fericirea.

Ea a luat hotărârea să plece, să se despartă de el, să nu-lmai vadă. Işi aminteşte acum destul de clar că i-a trecut prinminte că, odată ieşită din garsonieră, va fi uitată imediat.Atunci, ca şi acum, a cuprins-o frica, o teamă neinţeleasă pe careo incerci când intinzi mâna după un lucru pe care ştii foarte binecă l-ai lăsat lângă pat, pe noptieră, cu câteva clipe mai inainteşi dintr-o dată nu mai dai de el.

Şi frica şi-a făcut un locşor cald şi trainic. Şi ea aimbătrânit brusc cu cinci ani, poate mai mult. Sau poate doar s-amaturizat brusc şi şi-a ales viaţa pe care şi-o dorea şi care i sepotrivea. Nu era o bătrâneţe care să se vadă din exterior, nu setraducea in riduri sau in mişcări mai incete, ci era ceva dinăuntrucare, cu timpul, se solidificase, precum cochilia broaşteiţestoase. Şi nu se vedea şi pentru că nimeni din noii cunoscuţi nuo ştiau şi n-o văzuseră tânără şi nebună şi fericită.

Se ridică din pat cu mişcări rigide şi exacte, de somnambul.Marea abjecţiei clipoceşte stins in ritmul unor vâsle imaginare.Aprinde lumina in debara, dar nu vede nimic. Incepe totuşi săscormonească, e o mică rozătoare pusă pe treabă, ceva cade cuzgomot la picioarele ei. Rămâne ţintuită locului, nu mai face nicio mişcare, stă ghemuită şi puţin aplecată in faţă de parcă ar vreasă pornească intr-o cursă pe viaţă şi pe moarte. In cursa vieţiiei, in regata vieţii ei. Ambarcaţiunea e cam şubredă, dar n-are aface. Trage cu urechea, exerciţiul de respiraţie al lui Emil seopreşte brusc pentru câteva clipe. Apoi sforăitul porneşte din noufoşnind ca prora unei canoe care inaintează pe o apă liniştită. Seapleacă şi mai mult, mâna bâjbâie in intuneric cu mai multădibăcie, scoate de acolo o cutie de pantofi. In urmă cu douăzeci deani acolo stătuseră balerinii ei cei roşii pe care-i primise cadoude la Teo. Acum are altă intrebuinţare. Scoate din cutie mai intâio fotografie de grup. La lumina chioară a becului mai multintuieşte unde este ea decât vede cu adevărat. Dar şi el esteacolo. El, adică Teo. E acolo şi zâmbeşte unui aparat defotografiat rudimentar şi unui viitor indecis. Zâmbeşte şi din alteimagini, e un teanc de tăieturi din ziare şi reviste, aşezateintr-o bună orânduială, in ordine cronologică. Sunt note, cronici,prezentări de expoziţii, cancanuri, mondenităţi despre viaţa luiartistică şi privată. In unele fotografii are barbă, in altele eras in cap, mereu cu aceeaşi alură atletică, cu o imbrăcăminte tipsport, cu neglijenţă studiată. Are acolo toate succesele lui şitoate eşecurile lui. Sunt acolo toate escapadele şi toatedivorţurile lui. Când a aflat că a ratat şi a treia căsătorie, n-amai vrut să ştie nimic de el. Fără să ştie de ce ultimul divorţ l-aluat ca pe un eşec personal, ca pe un afront incalificabil. Asta seintâmpla in urmă cu şapte ani.

Teodor Smerea a ajuns un nume faimos in lumea artistică. Poatecă femeile din viaţa lui au fost fericite cu el o perioadă, aşa cumfusese şi ea. Sau poate au fost nefericite de-a dreptul şi la unmoment dat n-au mai suportat. Şi ea a fost o norocoasă, una care acăscat ochii la vreme şi s-a ridicat de pe scaun in timpulspectacolului (in timpul scenei cu cel mai mare dramatism, fărănici o părere de rău) şi a părăsit sala.

Se uită iar la fotografia de grup şi are senzaţia căamintirile se lipesc de ea ca o bucată de scotch şi se dezlipescgreu şi lasă urme destul de vizibile. Incearcă să facă repede osocoteală, să numere oamenii pe care nu-i mai revăzuse de treizecide ani. Nu-i poate striga pe toţi pe nume, dar işi aminteşte căerau destul de mulţi, unii chiar foarte apropiaţi. Nu-şi poateascunde gândul că in tot acest timp şi ea a dispărut din amintirilemultor oameni apropiaţi sau doar cunoscuţi.

El nu a căutat-o niciodată, cel puţin aşa a susţinut ea invarianta scurtă a poveştii pe care i-a spus-o Claudiei. Amândoi auavut de câştigat de pe urma acelei despărţiri. In ultimă instanţă,şi soţiile lui au avut ceva de câştigat: un loc in biografia unuiartist faimos; poate s-au ales şi cu cel puţin câte un portret sau,de ce nu?, un nud.

I se pare un gând mulţumitor. Aşa cum totul i se pare, caintr-un vis, atât de intens şi atât de indepărtat.

Odată stabilite ora şi locul intâlnirii şi-a inchipuit cătotul va decurge lin. Apoi a intrat in panică. A vrut să o sune peClaudia să-i ceară ajutorul, dar s-a răzgândit in ultimul moment;aşa cum o ştia, sigur ar fi insistat să o insoţească la intâlnire.A fost cât pe ce să-i spună lui Emil că se intâlneşte cu Teo şi nupoate ajunge la masă, la maică-sa, aşa cum conveniseră in urmă cu osăptămână. Noroc că a sunat-o Emil să o roage să contramandezeintâlnirea pentru că se iviseră nişte complicaţii la spital.

A stat minute in şir in faţa dulapului cu haine, fără să ştiecu ce să se imbrace. N-ar fi recunoscut in ruptul capului că areemoţii şi că incepuse, ca in copilărie, să gândească despre ea lapersoana a treia: Silvia, fii serioasă! Silvia, nu fi caraghioasă!Silvia, vino-ţi in fire, femeie!

A ajuns la intâlnire mai devreme cu vreo cinci, poate chiarşapte minute. A traversat piaţeta şi, zâmbind, a căutat un locconvenabil pe terasa cafenelei din apropiere.

Era greu să-şi explice cum de nu intârziase aşa cum o făceaaltădată de cele mai multe ori. Nu intenţiona să o facă, nu eranimic premeditat. Voia să ajungă la timp, dar de fiecare datăapărea un obstacol, un autobuz scăpat in ultima clipă, o convorbiretelefonică prelungită, un mic accident neprevăzut.

Şi el innebunea la fiecare intârziere, ii ieşeau ochii dinorbite şi gesticula abundent. Ajunsese să adune minutele deintârziere şi să le transforme in zile.

Şi-a comandat o cafea, amuzându-se la gândul că o lasă săaştepte, aşa ca o lecţie tardivă, dar binemeritată. Sau poate sehotărâse in ultima clipă să nu mai vină deloc.

Şi-a alungat ultimul gând cu o intrebare: oare aş fi fostfericită lângă el?

Multă vreme a trăit cu senzaţia că mai rămăsese ceva de spus,că mai erau câteva lucruri care trebuiau spuse, că nu se gândisenici o clipă atunci să aibă o discuţie serioasă sau, dacă asta sunaprea scorţos, măcar una onestă, ca intre doi oameni care seiubesc.

Incearcă să-şi amintească ce planuri işi făceau. Dar oare işifăceau nişte planuri? Visau la ceva impreună?

Dacă intrezărea ceva in trecutul acela erau doar nişteacuarele apoase sau câteva tuşe groase care, văzute de preaaproape, nu insemnau nimic.

Dar el ar fi fost fericit lângă ea?

Nu ştie ce să răspundă. Dacă ar fi căutat-o poate ar fi avutun răspuns. Sigur exista un răspuns. Neaşteptat şinemărturisit.

Dacă ar fi căutat-o, dacă ar fi venit după ea să o ia acasă(ştia unde stă, ştia pe unde se plimbă), să vină să o roage (nu săo implore), să o roage să se intoarcă acasă, să se intoarcă la el,ea s-ar fi ridicat fără nici un cuvânt, şi-ar fi luat geanta deumăr şi l-ar fi urmat. Geanta ei de umăr a stat mai multe săptămânipregătită pentru o călătorie.

Gândul ăsta se decupează limpede in mintea ei, dar i se parecă are claritatea de acum treizeci de ani, că nimic nu a trecutpeste el, că nimic nu i-a tulburat inţelesul. Frica e şi ea acoloşi il susţine.

Vede o doamnă sofisticată, doamna vie şi aproape definitivăcare putea să fie, probabil puţin mai prefăcută, cu siguranţă, maisuperficială. O doamnă care călătoreşte mult şi cunoaşte prea binelumea pestriţă a comerţului cu lucrări de artă, care nu se lasăuşor trasă pe sfoară când e vorba de tablourile lui Teo şi decariera lui. O insoţeşte pe cunoscuta doamnă necunoscută câtevaclipe şi o incearcă o ciudată senzaţie de libertate. Tot câtevaclipe. Se consolează la gândul că existenţa lui are poate darulhârtiei de turnesol care-i arată pe unde putea să meargă şi pe undenu a mers. Dar e nevoie de consolare?

Işi mai aruncă o privire spre mica piaţetă, o privire uşorinceţoşată despre care ştie deja că e ultima. Şi atunci ildescoperă. Un bătrân intr-un sacou de culoarea oului de raţă, uşoraplecat de spate, plimbându-se dintr-o parte intr-alta din ce in cemai precipitat. La intervale neregulate işi ridică şi-şi coboarăumărul stâng. Are o privire bătrână, nişte urechi bătrâne, un mersde bătrân. Totul la el e de bătrân, evident de bătrân.

Vrea să se ridice, să se ducă spre el şi să-l intrebe doar cefăcuse in toţi anii din urmă. Nu o face. Din câte işi poate daseama, era deja acolo când ajunsese ea. Nu incepuse să dea semne denervozitate, nu-şi făcea simţită prezenţa, dar era acolo şi oaştepta. Iar ea trecuse pe lângă el, aşa cum o va mai face odată.

După vreo săptămână de zile, Claudia i-a spus: