Merg la Festivalul George Enescu din 1964. Eram pe atunci elevă de liceu, impresionată, uluită de marile nume a căror muzică n-o puteai asculta, în acele timpuri, decât la radio (nici măcar discurile nu erau accesibile, abia apăruseră pe la Bucureşti pick-up-uri, din care eu am dobândit unul abia când am devenit studentă la Conservator). Îmi amintesc că festivalul acela a început pe 5 septembrie, că am ascultat Mahler, Das Lied der Erde, cu Iordăchescu, şi l-am ascultat pe însuşi Szering, care a cântat Ciaccona de Vitali, Sonata a III-a în Re Major de Brahms, Sonata în re de Prokofiev, o Bagatelă de Scărlătescu, o Nocturnă de Szymanovski, şi a dat vreo 9 bisuri! Venise şi Karajan (care a dirijat o simfonie de Mozart, Neterminata de Schubert şi a V-a de Beethoven) şi a dat ca bis un vals de Strauss, ca tot vienezul; l-am ascultat şi pe André Cluytens, "dar nu se compară". Cum şi noi studiam la orchestra liceului Neterminata , făceam bancuri că mai lipseşte a cincea de Beethoven ca să avem repertoriul lui Karajan!
La 1 octombrie au fost anunţaţi laureaţii festivalului, între care Gabriel Amiraş la pian, Varujan Kozighian la vioară şi Marina Krilovici, Viorica Cortez Guguianu, Agata Druzescu la canto; dar şi alte nume de care nu s-a mai ales nimic. Dintre toţi aceştia am mai întâlnit-o ulterior pe Marina Krilovici, care e profesoară de canto la Conservatorul din Atena, are elevi străluciţi (între care şi o româncă, Cellia Costea) şi acum câţiva ani (în 2006 am văzut-o ultima oară) arăta superb, o adevărată regină. Am avut sentimentul clar că degajă armonie, că nimic nu poate merge "strâmb" într-o asemenea existenţă.
Acum, gândindu-mă la acei ani, mi se pare o mare ciudăţenie că în România comunistă de atunci "năşteau asemenea oameni". Şi că veneau să-i ascultăm cei mai importanţi muzicieni ai vremii. De pildă, în 1967 l-am ascultat pe însuşi Stokovski: la cei 84 de ani pe care-i avea atunci, mi se părea un adevărat vultur; frunte teşită, prelungită de o chelie cu franjuri alb-argintii, tunşi drept la spate; nasul proeminent, arcuit, mergând păsăreşte în continuarea frunţii; expresie avântată şi vie; ochi scăpărători, muşchi încordaţi, vitalitate romantică. Totuşi bea uneori apă ca un bătrânel tacticos. Bach-ul nu mi s-a părut prea Bach, dar în faţa unor astfel de sonorităţi noi şi a unei asemenea orchestraţii nu era loc de comentarii. Idem, a VIII-a de Beethoven ( interpretată destul de ciudat - partea a doua cu tema expusă în mezzoforte n-o concepeam, dar apoi un pianissimo cum n-a mai scos orchestra Radio neam de neamul ei te îmblânzea şi te muia de tot). La Petruşka (lasă moartea de om pe un cvintolet al trompetelor, terţa falsă şi faptul că din patru trompetişti cântau doi!) s-a observat că merge dulcele romantism (care pe clasici îi zahariseşte), al cărui apogeu fu uvertura Kovanscina de Mussorgski (flacără sub dantelărie). Poate că îmi amintea frumuseţea de vultur în libertatea înălţimilor cum mi-aş fi dorit să arate - la mintea mea de atunci, de adolescentă - un iubit ideal.
***
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
