Lumea pe care o păstrez undeva în suflet, şi la care mă întorc doar atunci când simt în pieptul meu toată durerea care s-a depus de-a lungul celor treizeci şi cinci de ani, este o lume pe care un Dumnezeu mai zgomotos ar considera-o abia schiţată. Acolo nu rostesc nici un cuvânt. De fapt, acolo nu rosteşte nimeni un cuvânt. E numai un pic de tăcere fiindcă doar porcii şi găinile mai fac câteva zgomote. Bunicul meu stând pe treptele casei, cu privirea moale, atingând în răspăr pietrele fântânii din curte, bunica cu nasul ei lung, interminabil, vârât în vreun ceaun ce stă să pufăie vesel, eu, la masa cea mare, privind pereţii unui pahar plin cu vin. Da, asta e imaginea cea mai sublimă pe care o găsesc în memorie şi în care mă arunc orbeşte, singurul mod de a fugi de toată harababura asta pe care, naiv cum sunt, încerc să o organizez prin indolenţă. Nostalgie? Nu. Mai degrabă odihnă, odihnă adevărată. Şi oameni greoi, oameni fantomatici, anonimi, nişte umbre ce mai au doar un pic de consistenţă. Bunicul? Un individ de o laşitate teribilă. În război, a ochit doar copacii. A fost împuşcat repede, în ambele mâini, şi a părăsit bătălia cu titlul, zdrenţuit, de erou. Bunica? Un soi de animal domestic, cu tot felul de toane şi de ticuri haioase. Şi între aceste două fiinţe, o linişte ameţitoare. Doar unghia unei găini scormonind trotuarul. Gestul animalului care, din pricina uzurii, zvâcneşte absurd, încercând să-şi caute hrana în pământul uscat. DA, în această mişcare, a unei banale găini, îmi recunosc toată viaţa.
- Cum dumnezeii mă-sii au ajuns scândurile alea două tocmai pe creanga pe care stai tu?
Desigur, eu nu aveam nici o vină, cum nici bunicul nu era vinovat, cum nici scândurile nu puteau fi aşa, cum la fel de bine dumnezeu însuşi putea fi vinovat, căci - firesc, nu? - el le ştie şi le face pe toate. Atunci am început să văd şi să simt altfel mutra aceea îngustă a veteranului care îşi împrăştiase sămânţa în lume şi din care, fără să vreau nici eu, nici el, nici (poate) dumnezeu (sau poate că da), mă născusem.
O altă întâmplare se leagă de zece boboci. Mi s-a pus pata pe ei fiindcă păreau îngrozitor de fragili. Aşa că, într-o altă după amiază, i-am decapitat sistematic, după ce, în prealabil, dădusem un şut în cur cloştii. S-a înfipt asta pe jumătate între două scânduri, lăsându-şi de izbelişte toată truda maternală. Bineînţeles că la sfârşit am decapitat-o şi pe ea. În seara aceea bunicul şi bunica au plâns. Nu din cauza raţelor. Ci din cauză că au omorât câinele în bătaie. Paştele mamii lui de câine care a scăpat din lanţ şi a… şi a… tras un picior în cur cloştii, decapitând apoi zece boboci.
O altă întâmplare se leagă de closet, de fapt, de cabina aceea prin pereţii căreia, de afară, poţi vedea liniştit toate cururile care se dezgolesc în ea. Fapt ciudat, de fiecare dată când îmi goleam maţele, mă întrebam dacă maică-mea nu a fost cumva concepută deasupra găurii aceleia negre, într-o pornire vânătorească a soldăţoiului venit, pentru trei zile, în permisie. Nu ştiu de ce o încleştare acolo, deasupra hăului aceluia misterios, care împrăştia un miros de lemn fetid pe o întindere de câţiva metri pătraţi, mi se părea îngrozitor de frumoasă. Avea ceva poetic, ceva inedit. (Vezi astăzi destulă pornografie în care trupuri curate, parfumate, viermuiesc în săli de baie exotice, de-a dreptul kitchioase. Însă nimic din presiunea situaţiei limită pe care ţi-ar putea-o oferi abisul umplut cu căcat ce te ameninţă la fiecare mişcare.) Un act creator deasupra unei tone de căcat. Revin, însă, căci întâmplarea este aproape ilariant de justiţiară. Bunicul meu ieşind din cuşcă, cu pantalonii în vine, înjurând soarele şi luna, cu mâinile şi picioarele unse din abundenţă cu căcat. Suportul pe care îşi sprijinea fundul cedase dintr-o dată, abandonându-l scursorilor epocale. Aşa a cunoscut el intimitatea propriei familii, membri mulţi, toţi mari căcăcioşi. Eram un ţânc, dar ştiam să râd. Şi asta în ciuda faptului că soarele se înnegrise din cauza înjurăturilor.
Îmi aduc aminte de prima mea erecţie. Era o carte de poveşti, cu imagini destul de ciudate. Am citit-o distrat. După câţiva ani, la o nouă lectură, mi-am dat seama că autorul este un narcoman. De altfel, ilustraţiile îi aparţineau. Nu ştiu cum dracu' a fost editată o astfel de carte în colecţia preşcolarilor. Redactorii ăştia ar trebui să coboare şi undeva mai jos, la poalele muntelui, nu să stea cocoţaţi pe ceea ce cred ei că ar fi pubisul lumii. Pentru că, uite, un amărât de elev, de opt ani şi ceva, priveşte o imagine în care o fetiţă stă întinsă pe spate, şi în care un leu cam roşiatic e surprins deasupra ei, gata să o sfâşie. Elevul cască ochii, se minunează, îşi dă seama cât de fragilă e fetiţa aia şi simte că are ceva între picioare, şi că prin acest ceva nu se scurge doar piuitul auriu al unor păsări imaginare.
Vag îmi amintesc acea zi în care, lăsându-mă pradă unei curiozităţi nefireşti, m-am apropiat tiptil, aflându-mă pe holul unui cămin din Iaşi, acolo unde părinţii mei locuiau, încă studenţi fiind, m-am apropiat, zic, de o oală în care fierbea leşie. Până azi nimeni nu mi-a înţeles gestul, nimeni nu a înţeles unde mama sărăciei se ascundea acea forţă autodistructivă (atât de caracteristică mie) care m-a obligat, practic, să îmi vâr piciorul acolo, în lichidul acela gelatinos, din care vocifera, pufăind, moartea. Următorul tablou se conturează uşor, însă nu fără efort - eram pe patul unui cabinet medical - şi se colorează halucinant, aproape singur - cineva, poate o asistentă, poate un medic, îmi ungea piciorul ars cu un lichid având textura şi culoarea smântânii.
Nu sunt şi nu voi fi niciodată entuziasmat de perioada, lungă şi înjositoare, petrecută făcând un sport de performanţă ca gimnastica. Dacă ar fi să adun tot ce am trăit şi simţit atunci într-un fel de flash, acesta m-ar izbi foarte puternic, ar fi negru şi cumva demonic şi aproape că m-ar ucide de tristeţe. Cea mai înjositoare experienţă pentru un copil de nici 7 ani în acest domeniu, al sportului de performanţă (am început gimnastica pe la 6 ani) a fost una… sexuală. Frustraţii din categoriile mai mari ne obligau, pe ăştia mai mici, sa ne sărutăm pe gură, sau, oribil, ne duceau în groapa cu bureţi şi ne pipăiau organele genitale. Vârsta noastră, însă, ne-a fost scut. Nu eram conştienţi de propria sexualitate şi, chiar din a doua zi, am trecut peste experienţa respectivă. Sau, mă rog, unii au trecut. Eu, se pare, m-am încăpăţânat să nu trec.
Nu ştiu ce legătură exista între securitate şi profesorii noştri, dar e cert că anumite informaţii curgeau lent către un sens, şi foarte agresiv către altul. Atunci când un coleg ne-a învăţat imnul acela cu trei ţigări cunosc pe lume (trei ţigări cunosc pe lume/ kent, marlboro şi carpaţi/ ele sunt cele mai bune/ şi vă rog să le fumaţi etc.), a fost jale mare. Colegul nostru a stat în spital şase luni, din pricina rănilor de pe fund. Alţi câţiva colegi (victime colaterale, deh) au fost bătuţi în faţa noastră cu scânduri uriaşe, atât de grele încât profesorii (aveau muşchii de la braţ cât pumnii de maimuţă) erau nevoiţi să le ţină cu ambele mâini.
Gimnastica nu e pentru oameni căpoşi (ca mine). N-aş fi rezistat niciodată până la capăt. Am avut, bunăoară, un prieten care, în clasa a cincea, cel puţin, era foarte inteligent. În timpul unui exerciţiu, făcând o gigantică la bara fixă şi nereuşind să o ducă la capăt, a căzut în contra prizei, scăpând bara şi zburând cam zece metri în aer, după care a dat cu moalele capului de parchet. A rămas întins, nemişcat, hăbăucind în gol. De atunci a devenit… un idiot.
În zilele acelea foarte reci şi, mintal, foarte amorţite, am învăţat că nu e bine să înjuri aştrii. Un coleg a înjurat soarele, s-a ridicat în mâini pe paralele, s-a dezechilibrat şi a căzut pe braţ, rupându-şi-l în două.
Într-o zi, făcând câteva ture de teren, am găsit aruncate, pe sub crengile tari ale unui gard viu, sute de pachete de gumă de mestecat ce puţeau amarnic a motorină. Le-am luat si le-am dus în vestiar. Toţi colegii s-au înfruptat din ele, inclusiv eu. Prea puţin ne păsa de gustul de motorină. Deseori înghesuiam în gură bucăţi de smoală rece, le sugeam ore în şir pentru ca, după ce se înmuiaseră suficient, să le transformăm în gumă de mestecat negricioasă, fierbinte de la atâta frământare. Sunt convins că de la aceste nebuneşti exerciţii mestecătoare mi s-a tras îmbolnăvirea definitivă (şi exasperant de transmisibilă) a dinţilor.
Progresiv, pe măsură ce îmbătrâneam, colegii îmi deveneau duşmani. Mulţi nu au fost acceptaţi între cei din categoria superioară (a treia), un soi de upgrade foarte râvnit. Mă luau, astfel, peste picior, legându-se de te miri ce detaliu din înfăţişarea mea, cam prăpădită, sunt convins. Spre exemplu, unui idiot îi era ciudă pe freza mea. Altuia i se părea că arăt prea bine pentru un gimanst. Un altul mă considera prea deştept pentru… acelaşi statut de gimnast. În cele din urmă, am devenit un fel de oaie neagră a grupului. Dacă era să se râda de cineva, acela trebuia să fiu eu. Şi, recunosc, se râdea în fel şi chip. Se râdea de picioarele mele, despre care un profesor spunea că sunt picioare de balerin, se râdea de încercările mele artistic(al)e, căci aproape zilnic desenam şi coloram foi întregi, imitând benzile desenate din pif-uri, se râdea de râsul meu, colorat şi diurn, se râdea de naivitatea mea a- şi antevicioasă, se râdea că sunt copil şi că ei, precum zmeii masturbatori, deveniseră peste noapte bărbaţi.
N-am priceput niciodată de ce profesorii ne băteau cu sabia de scrimă atunci când greşeam, de parcă eram animale, şi ne ţineau în braţe, ne mângâiau şi ne pupau atunci când ne serbam zilele de naştere, de parcă am fi fost pruncii lor. În mintea mea, dar mai ales acolo, undeva, prin cămăruţele copchilanului din mine, setea asta neostoită de a ne vedea bătuţi, laolaltă cu tandreţea fariseică ce se dezvelea, servil, sub ochii părinţilor noştri, ne provoca un sentiment de acută contrariere, încât ghemul de iubire ce, vioi şi dezinvolt, sărea prin pieptul nostru, devenea instant un bulgăre de rumeguş, gata să ardă la prima flacără de aprigă şi puerilă furie ce ieşea, prin acelaşi piept, în clipele în care resemnarea nu mai avea loc în sine.
Practicarea gimnasticii a fost un fel de învăţare a manualului de perversităţi. În jurul meu se vorbea numai despre futai şi pedofilie, homosexualitate şi sex în grup. Şi, ce bine!, eu nu pricepeam nimic.
Să ai o lume a ta în care îţi împrăştii toate amintirile şi-n care te joci cu ele, coerent sau incoerent, după cum te simţi, compunând puzzle-uri fără cap şi coadă, iar la sfârşit, la sfârşitul vieţii, să poţi râde de fiecare gest pe care l-ai făcut, ba nu, să râzi de seriozitatea fiecărui gest făcut în acea încleştare de a da un sens amintirilor. Ăştia sunt scriitorii pe care istoria n-are să-i uite niciodată. Cât despre mine, amintirile în care mă retrag, după cum se vede, nu au miezul acela consistent care le-ar putea propulsa pe o axă valorică vie. Sunt amintiri stătute, ca nişte murături peste care ai lăsat de bunăvoie să se aştearnă floarea de mucegai. Eu nu mă pot mândri cu absolut nimic, eu nu am demnitate, ignorând, eu am impresia că sunt mai mare decât Dumnezeu, că sunt o chestie pe cât de vie, pe atât de straniu de moartă.
DORIN MUREŞAN s-a născut la Iaşi, în 1977. Este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie, Universitatea "Babeş - Bolyai", promoţia 2000.
A mai publicat volumele:
"Hypostasis" (microroman şi proză scurtă), editura Limes, 2002 - premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj; "De vorbă cu tine printre coji şi fructe uscate" (microroman), editura Limes, 2003; "Oraşul nebunilor" (roman), editura Dacia XXI, 2011; "Poemul delahoya" (poezie), editura Vinea, 2011.
Ziarul de duminică publică fragmente din romanul "Gestul animalului mort", aflat în lucru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
