Viziunea omului postmodern asupra vietii in general si a scrisului in particular e radical diferita de cea a bizantinului de acum un mileniu, un mileniu si jumatate. Intai de toate pentru ca bizantinul, bizantinul crestin, isi inchina atat viata, cat si scrisul lui Dumnezeu si, mai mult, vedea in ele un fel de oglinzi terestre ale lui Dumnezeu-Cuvantul din cer. In al doilea rand, pentru ca el nu urmarea gloria, ci mai curand anonimatul. In aceste conditii, proiectia egocentrica nu putea cunoaste in lumea cult-culturala a Bizantului proportiile devastatoare pe care le cunoaste in lumea de astazi. Sa nu uitam ca notiunile de paternitate a operei, de originalitate (si, ulterior, de plagiat) apar mult mai tarziu pe scena istoriei ideilor, abia prin secolul al XVIII-lea. Dar cu adevarat interesanta in planul mentalitatilor e relatia pe care o statornicea bizantinul intre viata si scris. Daca vom cobori pe scara istoriei dincolo de Anul 1000 al lui Georges Duby cu inca cinci-sase sute de ani, vom constata ca, pentru omul bizantin, scrisul era vital intrucat el reprezenta eminamente marturia unei vieti. Astfel, incat intre "a-ti da scrisul" si "a-ti da viata", in acel context, identitatea era fara de rest. Voi da drept exemplu un caz extrem, cel al unui om sfant.
Exista, in viata Sfantului Alexie un element de o mare puritate si absolut stupefiant ca sintaxa a devotiunii crestine.
Alexie, "Omul lui Dumnezeu", praznuit de Biserica noastra pe 17 martie, a trait pe vremea dreptcredinciosilor imparati Arcadius si Honorius. A vazut lumina lumii la Roma, intr-o familie instarita dar cu frica lui Dumnezeu. Alexie, cum citim in "Viata" sa, a dovedit inca de copil o mare chemare pentru cele sfinte si, inca de timpuriu, "a inceput a-si omori trupul, purtand in taina o haina aspra pe trupul sau". La vremea sorocita, parintii s-au hotarat sa-l insoare, iar Alexie nu le-a iesit din cuvant. Doar ca, in noaptea nuntii, intrand in odaia miresei sale, a gasit-o stand pe un scaun de aur si, "scotandu-si inelul de aur si braul sau cel prea scump, le-a invelit cu o basma de porfira si i le-a dat ei", sa le pazeasca in numele Domnului. Apoi a imbracat o haina saraca si a plecat in lume. Ajunge in Edesa si acolo, vanzandu-si tot ce mai avea asupra sa, sarac lipit pamantului, va vietui crestineste, laolalta cu cersetorii si nevoiasii, in pridvorul bisericii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, in neincetata rugaciune, in post si priveghere, timp de saptesprezece ani incheiati. In momentul in care, facandu-se iubit de Dumnezeu, i se recunoaste sfintenia si este poftit cu mare cinste in biserica, fuge, pentru a-si pastra anonimatul si, dupa lungi peregrinari, hotaraste sa se intoarca la ai sai. Dar, fapt cu totul uimitor, se intoarce "ca un necunoscut". Filantropul Eufimian il primeste pe strain, ii da o cascioara in curtea sa si porunceste slugilor sa fie hranit si ocrotit. Nici el, tatal sau, nici Aglaida, mama sa, si nici mireasa cernita nu-l recunosc. Si nici el, in cucernicia sa neclintita, nu li se dezvaluie. Aude zilnic plansul lor pentru fiul cel pierdut, dar el, ca un veritabil salos (nebun intru Hristos), s-a daruit Mantuitorului cu totul si pana la sfarsitul sfarsiturilor. Astfel avea sa petreaca in casa parintilor sai alti saptesprezece ani.
Mai inainte insa de a trece la cele vesnice, Alexie avea sa ceara unei slugi hartie, condei si cerneala pentru a-si asterne in scris intreaga viata si intreaga patimire de-a fir-a-par...
Estimp, la Roma, in timpul slujbei oficiate in biserica Sfintilor Apostoli, papa Inocentiu I si imparatul Honorius aud glas puternic si minunat din sfantul altar, cerandu-le sa caute neintarziat pe "omul lui Dumnezeu", care e pe cale sa iasa din trup. In sfarsit, cei doi ajung la casa lui Eufimian, intreaba in stanga si in dreapta cine poate fi omul cel sfant si nimeni nu stia de dansul. Un slujbas al lui Eufimian insa isi aminteste de insul cel smerit din cascioara sa, despre care se spuneau atatea lucruri minunate, care postea fara incetare si se ruga zi-noapte si care indura toate supararile vietii cu bucurie si blandete fara egal. "Deci Eufimian auzind aceasta, indata a alergat la casa saracului si strigandu-l prin fereastra de trei ori, n-a auzit raspuns. Apoi, intrand, a gasit pe omul lui Dumnezeu cu buna-cuviinta zacand mort, avand fata acoperita si o hartie stransa tinand in dreapta. Iar cand i-a descoperit fata, a vazut-o stralucitoare, ca o fata de inger."
Dar sa ne intoarcem la elementul de care vorbeam: hartia pe care Sfantul o tine strans in mana sa. Eufimian incearca sa i-o smulga, pentru a vedea ce scrie in ea, dar nu reuseste, "de vreme ce mana o tinea tare". Deci indata intorcandu-se la imparat si la papa, le-a zis: "L-am aflat pe omul placut lui Dumnezeu, ". Scena care urmeaza denota imensa anvergura a credintei care insufletea lumea crestina din acele vremuri. Imparatul si papa, plecandu-si genunchii si sarutand sfintele moaste, l-au rugat pe Sfant, ca si cum acesta ar fi fost viu, sa le dea hartia aceea. "Si s-a dat din mana hartia imparatului si Papei, pe care, luand-o, au dat-o lui Aetius, arhivarul Bisericii celei mari".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
