Textele din volumul lui Valeriu Gherghel - Poruncalui Rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin laSamuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice (Editura Polirom) -sunt elaborate cu o ştiinţă a scrisului şi cu o competenţă caredescurajează din start pe hermeneuţii căutători de noduri înpapură. Se vor găsi, totuşi, destui îndrăzneţi care să strâmbe dinnas şi să susţină sus şi tare, ca altădată Giovanni Pico dellaMirandola, conte de Concordia, că ştiu tot ce se poate şti şi încăceva pe deasupra. Treaba lor.
Valeriu Gherghel nu are pretenţia asta. Îşi recunoaşte chiar, înrepetate rânduri, limitele, îndemnându-ne să fim şi noi îngăduitorişi să nu sărim în sus dacă descoperim vreo greşeală. Inutilăprecauţie: nu am găsit nici una, măcar o virgulă acolo, ceva.Nimic. Autorul nu respinge, totuşi, posibilitatea. A descoperit, separe, suficiente dovezi - la alţii! Altfel nu ne-ar ruga, cubinevoitoare maliţie, să nu fim indignaţi când un eseist de oerudiţie formidabilă atribuie fără să clipească Jurnalul din anulciumei lui Jonathan Swift. Să înţelegem, apoi, şi că sfârşitullumii poate fi (cum crede un intelectual şcolit temeinic, altfel"gurmand" şi "băiat de treabă")... "scatologic" - doar omuluitrebuie să-i fie greu în clipa cea de pe urmă, nu? Şi cum să nu-lcompătimim sincer pe inteligentul traducător al lui Voltaire careîşi mărturiseşte regretul profund de a nu-l fi putut citi peLeibniz, necunoscând... germana?
Ştiu. Conştiinţa ridicolului nu te poate scăpa de ridicol. Fiecareajunge, mai devreme sau mai târziu, vorba unui prieten care a văzutmulte, la hotarul maximei sale incompetenţe.
Deşi titlul este suficient de lămuritor, să iau şi eu, aşadar, cuorice risc, taurul de coarne. Despre ce este vorba în carte?
Eseurile urmăresc, toate, aceeaşi temă, "în virtutea unui plan, darfără nici o sistemă" (suntem preveniţi, elegant), şi schiţează atât"o succintă istorie a lecturii (şi cărţii) în Antichitatea târzieşi Evul Mediu", cât şi "o istorie personală", "o ego-grafie".Pentru a nu lăsa pe nimeni, cumva, pradă incertitudinilor, autorulîşi avertizează dintru început cititorii asupra caracterului ludical propriei atitudini faţă de erudiţia de care uzează mai mult înscopul de a lua în tărbacă pedanteria şi tacticoasele năravuricărturăreşti. Cel ce a avut răbdare să stea în biblioteci ani larând îşi poate permite şi asemenea gesturi, fără să se dea dupădeget şi fără să se teamă că s-ar putea face de râs. Cărturarulfiind, prin definiţie, "o fiinţă de comedie", eseistul înţelegesă-şi etaleze cunoştinţele cu şarm şi cu detaşare (auto)ironică, înlinia a ceea ce se înţelegea cândva prin gaia scienza. De aici şinonşalanţa de a transmite într-o formă lejeră, seducătoare, lucruridintre cele mai grave şi complicate, care au dat de furcă multorcapete luminate.
În prima parte a cărţii (Tolle, lege: ia şi citeşte!) ValeriuGherghel pune sub semnul întrebării o mulţime de idei vehiculate caadevăruri irefutabile de mai toată lumea, poate şi pentru că aufost formulate de scriitori cu autoritate, pe care e greu să nu-icrezi pe cuvânt. Iată, de-o pildă, celebra teorie a mutaţieivalorilor estetice, care a făcut carieră în istoria şi criticaliterară de la Lovinescu încoace. Radicalitatea cu care mentorul dela Sburătorul fixa fără ezitări opoziţia dintre operele trecutuluişi cele ale prezentului, dintre valoarea noţională şi aceea desugestie, dintre intelect şi sensibilitate, atitudinea aceasta multprea tranşantă fusese straşnic combătută şi în perioadainterbelică, dintre observaţiile cele mai pertinente meritând a fireţinută opinia că "mutaţia" esteticului ţine de receptare şi aredoar o relevanţă psihologică. Traducătorul lui Homer credea, lucrucunoscut, că la trecut nu te poţi raporta decât pe caleintelectuală şi că sensibilitatea cititorului vibrează numai înfaţa creaţiilor artistice contemporane. Mai târziu, NicolaeManolescu preia cu un entuziasm cam pripit ideea, susţinând că"operele literare îşi pierd actualitatea", ajungând să fie cititedupă un timp doar o mână de "vicioşi". Valeriu Gherghel îşirecunoaşte viciul şi intră în joc fără ezitare, sătul de atâteaîncântătoare platitudini câte îi va fi fost dat să audă.
Eseistul observă mai întâi, cu dreptate, că nu valoarea în sine aunei opere suferă "mutaţii", ci "lectura" ei. Apoi, "valoareaestetică" îi apare ca "o sintagmă lipsită de sens", la care e maibine să renunţăm. Şi asta pentru că nu desemnează nimic precis, "nuacoperă o realitate anume, care să poată fi definită universal".Opera literară presupune un amestec axiologic, esteticul fiind ofuncţie care "leagă" între ele valori aşa zicând "substanţiale","de conţinut". De aceea preţuieşte Valeriu Gherghel scheletulnoţional al textelor vechi, o dată ce capacitatea de sugestie aexpresiei s-a diluat. Traducerile în proză şi cât mai exacte aleepopeilor homerice, spre exemplu, sunt de preferat versificărilorarhaizante, ce înceţoşează sensul.
Dar între intelect şi sensibilitate se cască o prăpastie denetrecut? Erau oare altfel construiţi oamenii din trecut, şi încăîntr-o asemenea măsură încât să simtă şi să înţeleagă cu totul altelucruri decât noi, cei de azi? "De ce - se întreabă autorul -trăirile noastre ar fi altfel decât trăirile cavalerilor şidomniţelor care ascultau poveştile despre moartea eroică a luiRoland sau despre nebunia lui Don Quijote? Şi de ce plăcereanoastră ar fi mai mică (ori mai mare) decât plăcerea acestorcititori defuncţi?" Nu, e limpede, omul nu avea cum să se schimbeîntr-atât. Iar între raţiune şi simţuri rămâne mereu o legătură.Cititorul Valeriu Gherghel nu se teme de plăceri şi, inversândraportul obişnuit, crede că nimic nu este în simţuri fără să fitrecut mai întâi prin intelect. Şi dacă "desfătarea este efectulunei căutări exegetice", poate că, într-adevăr, "percepe mai acutcel ce percepe mediat".
Bun. Admiţând că lectura îţi intensifică pofta de viaţă şi îţirafinează sensibilitatea, şi că, fără să abolească ori săsubstituie lumea, cartea "ajută să te înţelegi mai bine şi să-ţiexprimi mai clar şi mai complet trăirile", ce trebuie să citeşti?Eseistul spune fără ezitări: clasicii. Adică scriitorii "carerezistă până şi celei mai puţin binevoitoare dintre recitiri". Mi-asărit în ochi această, sugestivă, mărturisire: "Cum să părăseştiCrimă şi pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru Înafara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista(Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelinek)? Şi, în definitiv,cine renunţă, după o anume vârstă, la o plăcere veche pentru unanouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus".
Există însă cărţi care, citite numai cu mintea, nu procură, totuşi,nici un fel de plăcere. Exemplu: Litera stacojie, romanulpuritanului prozator american din secolul al XIX-lea NathanielHawthorne. Plicticoasă poveste! Noroc cu teoriile despre naraţiuneale lui Umberto Eco, care oferă "cititorului real", dispus săpiardă vremea cu îndeletniciri mai puţin serioase, prilejul uneiinteresante aplicaţii. Treptat, lectura devine captivantă şi începesă se transforme într-o "partidă de şah", satisfacţia celui careparcurge "cu o vervă suspectă" textul provenind exclusiv dinanticiparea strategiilor narative ale prozatorului. Aici discursuleseistic pune în lumină, cu haz, inadecvarea teoriei la realitateavie a literaturii, nu întotdeauna atât de uşor previzibilă.
Uf, dar cât de meschină este plăcerea pe care ţi-o dă confirmareapropriilor bănuieli! Ce trist e câteodată să descoperi că ai avutdreptate! De aceea, poate, preferă eseistul să rămână de-a pururiun lector naiv, să se lase chiar înşelat, fie şi cu bună ştiinţă,numai să nu devină bănuitor...
Pentru că de păcatul suspiciunii se vor fi făcut vinovaţi destuicărturari care au încercat să se apropie de viaţă prin cărţi.Iată-l pe Montaigne, glosând cu spor pe marginea textelor altora,din dorinţa de a se cunoaşte pe sine. Până la urmă, ajunge săconstate că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par şi sănutrească iluzia configurării unui "eu" liber de oriceconstrângeri, edificat prin experienţa directă. Citindu-i atent peistoricii antici, Montaigne observă că în spatele unor strălucitevictorii, care au schimbat faţa lumii, se ascund adesea lucrurimeschine, înjositoare. Un conducător de oşti, fricos, lasă impresiacă e viteaz. Altul îşi jertfeşte viaţa nu pentru o cauză nobilă,cum cred camarazii de arme, ci pentru că îl aşteaptă temniţa. Văamintiţi cum s-a sinucis un poet genial împreună cu logodnica sa,fără să aibă habar că femeia consimţea la un asemenea gest denebunie sublimă ştiindu-se, oricum, lovită de o boală fără scăpare?Clar, mobilul faptelor noastre nu e, adesea, tocmai curat. Deaceea, ambiguitatea şi echivocul îl înspăimântă pe vestitulscriitor francez mai mult decât orice, pentru că îi zdruncinăcredinţa în capacitatea de a înţelege şi explica fără rest fiinţaumană.
Dar Valeriu Gherghel îşi afirmă răspicat îndoiala în privinţaexistenţei unei asemenea înzestrări suprafireşti. Omul rămâne oenigmă. Cât despre posibilitatea cunoaşterii absolute, să fimserioşi! Principiul cauzalităţii i se pare autorului, normal, uncompas prea rigid pentru a ilustra funcţionarea gândirii umane"care prezintă mereu concluzii indubitabile, fără a le extrage dinpremise certe". În fond, gândirea "se bizuie mai mult pe motivaţiivagi" şi confuze. De unde şi acceptarea contradicţiilor, şiopţiunea pentru eseu ca formă discursivă ce sare din patulprocustian al raţionamentului silogistic.
Partea a doua a volumului (Lectio divina: lectura sacră) seconcentrează asupra modalităţilor, adesea surprinzătoare, deinterpretare a Scripturii, eseistul evidenţiind totodată contextulideologic, de mentalitate, care determină o anumită atitudine faţăde Carte şi un anumit tip de lectură. Cea mai intensă şi păgânăsexualitate respiră, dintre textele biblice, evident, CântareaCântărilor. Teologii s-au confruntat de la început cu dificultateade a transfigura sensul erotic-nupţial în sens alegoric, lucru pecare au reuşit să-l facă până la urmă cu abilitate abia exegeţiicreştini, de la Origen şi Sf. Augustin până la Sf. Bernard.Hermeneuţii iudei, însă, nu puteau accepta mistificarea şi,obişnuind să citească literal, după normele celei mai strictetradiţii, au găsit o soluţie ingenioasă. După cum atrage atenţiaValeriu Gherghel, lectura presupunea, în vechime, un anumit ritual.Omul citea întotdeauna supravegheat, în cadrul unei comunităţiexegetice. Neputând distruge pur şi simplu poemul, lui Rabbi Akibaîi vine ideea genială să interzică numai rostirea lui în contextnupţial. Citirea în sinagogă, alături de membrii comunităţii,impune imediat "o justă înţelegere".
Pornind de la aceste observaţii, eseistul emite unele ipoteze carear putea surprinde, plauzibil, motivaţiile ascunse ale câtorvagesturi extreme generate, de-a lungul vremii, de lectura CărţilorSfinte. De un "mod echivoc de a înţelege lectura şi funcţia ei" seface vinovat Origen, teologul "adamantin" din al doilea secolcreştin, care ar fi citit literal, se pare, pasajul din Evangheliadupă Matei (19.12): şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe eiînşişi, pentru împărăţia cerurilor. Deşi vorbise despre cele treisensuri ale Scripturii: literal (istoric, somatic), pneumatic(moral, tropologic) şi spiritual (mistic, alegoric), Origen nuezită să se mutileze, dând dovadă de o uluitoare lipsă desagacitate şi rămânând, tocmai el, care ştia totuşi cum staulucrurile, doar la litera textului. Dar gestul său poate avea -insinuează Valeriu Gherghel - şi altă noimă: "dacă e un efect delectură, mutilarea provine din refuzul plăcerii şi, în acelaşitimp, din neputinţa acestui refuz".
Peste cincisprezece veacuri, în Anglia protestantă, burghezulSamuel Pepys ţine un jurnal intim care îi va aduce gloria postumă.Şi asta pentru că diaristul a fost, într-adevăr, cum bine remarcăautorul cărţii de faţă, un cititor formidabil. Citeşte tot ce-icade în mână, cu o curiozitate insaţiabilă şi cu o maredisponibilitate cognitivă. Vieţile sfinţilor şi ale împăraţilorromani, tratate de filosofie şi de hidrostatică, culegeri de poeme,totul până într-o zi (la 13 ianuarie 1668, ni se precizează,exact), când descoperă într-o librărie nemaipomenitul volumintitulat L'Eschole des filles. E vorba de o carte licenţioasă, pecare puritanul Pepys ezită îndelung să o achiziţioneze. În fine,până la urmă o cumpără, dar amână mereu momentul păcătoaseilecturi. Dar ispita se dovedeşte irezistibilă şi, după ce îşisatisface, totuşi, vinovata curiozitate, notează în jurnal acestenunţ enigmatic: It did hazer my prick para stand all the while,and una vez to decharger, enunţ pe care eseistul nu-l mai traduce,din motiv că i-ar lipsi, chipurile, competenţa. Mie, cu atât maimult. Mai bine încercaţi dumneavoastră s-o faceţi, pe contpropriu... Concluzia la care ajunge exegetul e surprinzătoare:"Istoria lecturii creştine începe, poate, cu o castrare şi seîncheie cu o autofricţiune. Într-un fel citeşte Pepys, într-altulOrigene. Dar de fiecare dată lectura are o finalitatesomatică".
Pagini dense şi de mare subtilitate sunt dedicate apoi reflecţiilorprivind raportul dintre imaginaţie şi realitate (vezi cap. III,Mirabilia), dintre text (virtual infinit) şi lumea fenomenală(finită). Au existat cu adevărat toate acele lucruri bizareplăsmuite de mintea înfierbântată a omului medieval? De ce oareputerea închipuirii a înăbuşit, adesea, simţul realului? Prin ceeace vedem în jurul nostru, prin ceea ce percep simţurile noastreputem înţelege pe Dumnezeu (per speculum)? Dar cuvintele pe care lefolosim, sunt ele motivate ontologic sau rămân simple semneconvenţionale? De ce numele ("trandafirului", de exemplu) nu maidesemnează nimic (desemnează nimicul)? Iată doar câteva dintreîntrebările, neliniştitoare, care trimit la alte, nenumărate,îndoieli şi incertitudini.
Inteligent, eseistul se fereşte să tragă concluzii, evitărăspunsurile tranşante. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un relativistfricos, un individ cu minţile rătăcite de prea multă carte, un omfără nimic sfânt. Nu! Valeriu Gherghel nu e un laş care săocolească primejdiile, dar nici nu sare în foc doar de dragulartei, nu-i place scandalul şi nu fluieră în biserică, detestăpolemica şi urăşte ura. Are chiar destule lucruri sfinte, dar nu selasă orbit de ele şi nici nu pare pornit pe scos ochii altora. E unsceptic, adevărat, dar nu un pyrrhonian. E tolerant, dar nu pânăîntr-acolo încât să accepte prostia. Îndoiala sa e mai mult ometodă, deprinsă probabil de la filosofii pe care i-a frecventat cupredilecţie, şi din afinitate temperamentală. Mă gândesc, în primulrând, la Descartes. De la autorul Tratatului despre metodă îşi vafi însuşit eseistul maniera limpede şi tăioasă de argumentare,stilul auster, fără bălţate zorzoane (mărturisire elocventă: "numi-a plăcut să complic, expresiv, lucrurile").
Lui Valeriu Gherghel, ale cărui texte uimesc rareori prin calităţiplastice, picturale, imaginaţia nu i se aprinde prea uşor, şi niciaşa, cu orice prilej. Are orgoliul lucidităţii şi refuză, obstinat,amăgitoarele farmece ale vieţii. Nu vrea să se arate deloc mişcat(tocmai pentru că este, zicem noi, amintindu-ne de gestulautosacrificial al gânditorului cu mintea ca diamantul ce vestea,la începuturile creştinismului, apocatastaza) în faţa frumuseţii(vai, trecătoare!) a naturii şi a femeii, pe care o descrie învorbe deloc măgulitoare: "eu pătrund cu lumina sfredelitoare aînchipuirii mult dincolo, până în străfundurile tenebroase aleprototipului feminin, eviscerându-l. Acolo descopăr, sub luminacalpă a corupţiei, hârca şi sistemul digestiv ruinat. Funcţia meaimaginativă se comportă, astfel, ca un soi de burghiu irezistibil,înfipt în crusta amăgitoare a fiinţelor. Ce va fi fiind, înrealitate, dincolo?"
Prin urmare, frumuseţea ascunde cumplite capcane. De aceea, peValeriu Gherghel nu spectacolul lumii îl fascinează cu adevărat,cât mecanismul gândirii, capacitatea de a imagina şi trăi fantasmacare se cheamă viaţă. Ideea, nealterată de pasta vâscoasă şi impurăa existenţei. Ideea gândită în sine şi stoarsă, dialectic, până laaporie.
De pe tărâmul acesta de gheaţă, al modelelor eterne şi nealterate,universul întreg pare un edificiu fantezist şi iluzoriu, o scenă deteatru pe care se joacă de veacuri aceeaşi comedie a amorului("amorul, în esenţa sa inefabilă, nu consistă decât în frecareatemporară a două epiderme transpirate şi într-un amestec desecreţii"; "iubirea e, în esenţa ei, o întrepătrundere de atomiviolent frecaţi, de secreţii... eliberate prin spasm"), asuferinţei ("o reacţie pentru ceilalţi") şi a morţii ("ceremoniadespărţirii de altul"). Viziune hrănită din sevele gândiriimedievale, din dispreţul faţă de lume (contemptus mundi) al omuluicare a văzut cu ochii minţii lucruri cu adevărat demne de slava luiDumnezeu.
În ultima parte a cărţii (Quis est homo hic: cine este acest om?),autorul îşi asumă riscul de a vorbi fără circumlocuţiuni, firesc şisincer despre sine. Conştient că "nimeni nu e semnificativ prin elînsuşi", şi că "de obicei, cititorul deduce din operă profilulpsihologic al scriitorului şi chiar conturul său fizic, în dateleantropometrice esenţiale", Valeriu Gherghel trasează câteva liniiîn vederea schiţării propriului portret, pe care refuză (de ceoare? de ce oare?) să-l încheie. Atunci, nu ne rămâne decât să ni-limaginăm noi până la capăt. Deşi suntem preveniţi asuprazădărniciei unei astfel de fapte: "renunţaţi să ghiciţi din dosuloperei omul. Nu seamănă niciodată". Bizar lucru. În loc să nedescurajeze, cuvintele astea ne pun parcă şi mai mult pegânduri...
Cine este, aşadar, Valeriu Gherghel? Unii l-au confundat cu PaoloCoelho, cel mai cunoscut scriitor de pe glob. Alţii, cu pictorulVal Gheorghiu, intelectual cu gusturi alese, mai puţin vestit încele patru colţuri ale lumii, dar nu mai puţin celebru printrerafinaţi. Mulţi cred că strânse legături de sânge cu înalte feţebisericeşti l-ar fi propulsat în locuri considerate, din motiveîncă obscure, foarte râvnite. Quis est homo hic?
În ce mă priveşte, ezit să dau un răspuns. Nu am pus niciodată preamare preţ pe zvonuri. Continuu cu naivitate să cred numai încuvintele autorului. Şi să nu fiu un cititor suspicios. Să simt dinplin bucuria lecturii. Şi să nu mă tem numai pentru atâtalucru.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
