Intreaga creatie a artistei Ileana Dana Marinescu, dar si opera de colectionar, pe care o expune in propria-i casa alaturi de lucrarile sale, stau sub semnul jocului. Jocul este cea de-a doua componenta a personalitatii sale. Obiectele adunate si cele inventate i se supun toate lui. In locuinta creatoarei-colectionare nu se poate sa nu zambesti complice. (Marcela Gheorghiu)
Cu 20-30 de ani in urma, am fost in casa unor doamne in varsta. Nu mi-am marturisit sub nici o forma pasiunea pentru obiecte, nu m-am manifestat in nici un fel, nu am spus nimic, am facut doar atat: m-am tot uitat la doua farfurii. Trebuie sa spun ca pe vremea aceea eram in faza in care colectionam ceramica albastra.
O luna mai tarziu, cele doua doamne mi-au intors vizita si, cum nu puteau sa vina cu mana goala, ce credeti ca mi-au adus? Cele doua farfurii! Care au venit dupa mine, intr-atat de tare mi le-am dorit. Alta data, plecasem cu fiica mea, elegante, frumos imbracate, la o aniversare, nu mai tin minte daca era Revelionul sau ba. In fata noastra, pe marginea drumului, am zarit un maldar de obiecte aruncate de cineva care, probabil, isi facuse curatenie in vreun dulap. Cand am vazut maldarul de lucruri, mi-am spus: "In mod sigur, printre ele voi gasi un fier de calcat". M-am apropiat si, intr-adevar, am descoperit un fier de calcat vechi, model foarte interesant. L-am luat de acolo si, in ciuda protestelor fiicei mele, care ma ruga sa nu-l iau cu mine pentru ca eram imbracate prea elegant si ne puteam face de ras, n-am renuntat la el. Acum am mai obosit si nici nu prea mai e loc in casa mea, dar, pana tarziu, nu am incetat sa caut obiecte: chei, ascutitori, fluiere, linguri, farfurii, fiare de calcat, bureti de bucatarie, icoane s.a.m.d. Mi s-au pus, sistematic aproape, doua intrebari: cum de pot pastra curatenia in casa? Pentru ca se observa, intr-adevar, ca la mine este ordine si curatenie ca intr-un muzeu. Iar a doua: de ce nu fac demersuri ca aceasta casa sa ramana muzeu? Ei bine, fac astfel de demersuri.
In copilarie am colectionat inclusiv animale - pisici, caini abandonati -, le luam si le aduceam acasa, spre disperarea parintilor mei. Mama era ingrozita de impetuozitatea cu care se manifesta atractia mea pentru obiecte. Numarul acestora crestea si pe foarte multe dintre ele nu le puteam expune in locuinta ei, care era mai burgheza, mai asezata si raspundea anumitor reguli. Eu nu am regulile acestea: la mine, usile sunt pline de chei, lacatele atarna de pereti... Cineva, odata, mi-a spus ca o sa ajung sa umblu pe carari. Ei bine, nu am ajuns inca in acest stadiu. La mama, conditiile erau destul de vitrege. Imi tineam "comorile" ascunse de ochii ei prin dulapuri, dupa dulapuri, prin diverse cotloane, langa pian, dar ascunzatorile au inceput sa devina neincapatoare si, crescand, am inceput sa-mi doresc propria mea casa, unde sa ma pot desfasura... Daca ma uit astazi la cea in care ma aflu acum, se pare ca a devenit, cu trecerea timpului, mica.
Drumul spre arta
In vremea in care calitatea mea de colectionar se manifesta plenar, undeva, in subconstient, exista, latent, instinctul artistic, care nu astepta decat un moment propice pentru a tasni la lumina. Si, intr-adevar, probabil ca aceasta a fost soarta mea, pentru ca totul s-a petrecut brusc. Desi, pana in ultimul an de liceu, desenasem mult, ma exprimasem mult prin desen, nimeni nu si-a inchipuit ca voi urma aceasta cariera. Stiind foarte bine limba germana, toata lumea din jurul meu era convinsa ca voi face filologia. Tatal meu avea o sora, pictorita cu renume in acea vreme. Sotul ei era si el pictor. Ei bine, la ei in atelier, in ultimul an de liceu, mi s-a descoperit drumul pe care urma sa merg in viata. De mic copil, in fiecare vara ma duceam sa le pozez. Imi faceau portrete. Ultima oara cand m-am dus acolo, inainte de a sti ca voi imbratisa acest drum, am facut o remarca: "Vai ce frumoasa este natura asta statica aranjata! Ce mi-ar placea s-o pictez!".
Atunci, matusa mea, intr-o doara, imi raspuns: "Pai, uite, totul e pregatit, apuca-te si picteaz-o". M-am apucat de lucru. Doua ore am fost intr-un fel de transa, am pierdut notiunea timpului. Nu am observat ce se intampla in jurul meu, ei insa m-au pandit, mi-au urmarit fiecare gest si au fost foarte multumiti. Dupa ce m-am trezit din vis - fiindca pentru mine a fost un vis -, le-am spus: "Uite, am terminat, ce trebuie sa mai fac?", iar ei mi-au zis: "Nu mai ai nimic de facut, absolut nimic. Ne imbracam si mergem la parintii tai, fiindca tu trebuie sa urmezi aceasta cariera. Nu se poate altfel!".
Am pornit catre ai mei, s-a facut consiliu de familie, toata lumea a ramas muta auzind cele povestite de unchiul si matusa mea, inclusiv eu, dar, in acelasi timp, orgoliul meu a fost zgandarit, fiindca astfel de laude nu primisem niciodata in viata. Faptul acesta mi-a dat foarte multa incredere in mine si, brusc, m-am hotarat ca asta va fi drumul si nu altul. Am intrat la facultate, la o sectie foarte grea - Pictura monumentala -, care m-a ajutat insa foarte mult. Chiar si in ceea ce fac acum, in asa-numitele bijuterii pentru perete, pentru ca am o alta viziune. Cand stii foarte bine compozitie si culoare, cand ai invatat temeinic vreme de sase ani arta monumentala, bagajul tau de cunostinte, viziunea spatiului si a decorarii - toate astea folosesc. Faptul ca am urmat aceasta sectie imi este de un mare folos, pentru ca am o alta perceptie spatiala.
Ca artist plastic, am trecut prin mai multe faze. Mi-am inceput activitatea expozitionala cu pictura pe sticla si, mai mult, am descoperit o tehnica a mea, cu care ma mandresc, dar care nu m-a mai multumit dupa o anumita perioada de timp si am simtit nevoia de tridimensionalitate. De la pictura pe sticla pe care am transpus-o in tridimensional, am trecut la obiect; am descoperit metode de galvanizare prin depuneri de argint, cupru si aur, iar acum nu doar ca imi pictez obiectele din casa pe care le-am colectionat de-a lungul vremii, dar chiar le folosesc transformandu-le, personificandu-le: dintr-un ceainic am facut un portret, din sticlute de parfum, tot felul de lucrari care majoritatea pot fi expuse pe perete s.a.m.d. In momentul in care lucrezi permanent, ideile iti vin permanent, curg din una in alta - si asta ma bucura, fiindca imi dovedeste ca se afla seva in mine. Simt ca am ce spune.
Nu exista un personaj, locuitor unic al interiorului meu, in jurul caruia sa se miste totul. Sunt foarte diversa. N-as spune ca depind de toane, poate ca sunt o reflexie a lucrurilor care ma inconjoara. Daca ma simt bine, asta se vede imediat, pentru ca sunt ca un cer pe care se poate citi orice. Am insa momentele mele de tristete, sa nu spun de depresie, ci de descurajare, de indurerare, de dezamagire, pentru ca, la varsta mea, am trecut prin multe etape si sigur ca am primit si lovituri. Viata nu iarta pe nimeni, dar le-am infruntat pe toate si, in cele din urma, le-am depasit. Sunt un om echilibrat si, in afara de sentimentele care colcaie in mine, incerc sa evoluez pe o anumita treapta, sa ma infranez de multe ori, sa nu las prea mult din mine la suprafata, pentru ca, in momentul in care te deschizi prea mult, poti fi ranit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
