In albumul pe care Matilda Caragiu Marioteanu i l-a consacrat fratelui ei, regretatul actor Toma Caragiu, in 2003, fotografiile vorbesc de la sine despre bejenia acestei familii de aromani. Ghicesti din ele si ca, derulandu-se intr-o zodie nomada, copilaria lui Toma, a Matildei si a lui Geti a fost fracturata in mod repetat de perioadele in care familia lor a fost nevoita sa plece, lasand in urma nu doar avutul, ci si amintiri din trei posibile vieti. (Marcela Gheorghiu)
Aveam o turcoaica in casa, Arube ii spuneam noi. O chema Rube, dar ii ziceam Arube, cu acel "a" specific aromanilor - "roman", "aroman" -, o proteza a consoanelor initiale, mai ales pentru "r" si "l". De cate ori facea Arube paine, ne facea si noua bizdrimele, niste turte goale pe dinauntru, pe care le cocea in spuza cuptorului dupa ce acesta se incingea bine, in timp ce noi stateam langa ea si asteptam plini de nerabdare sa ne infruptam din ele.
In rai, prin cele patru curti
Si apoi, Doamne, cat de fericiti eram si cat de frumos stiam sa ne jucam. Aveam niste prieteni minunati, copii din vecini care veneau la noi in curte. Mama isi adora copiii. Ne tinea sub aripile ei cum isi tine closca puii. Nu-i placea sa ne ducem la alti copii sa ne jucam, dar, oricat de multi ar fi venit la noi, pe mama nu o supara, fiindca ne stia acolo, jucandu-ne in curtile mari pe care le aveam. Trebuie sa spun ca, intr-adevar, aveam patru curti uriase. Una, cea de langa casa, era mai mica, dar era foarte ingrijita. Bunica se ocupa de ea. Dar celelalte trei - ograzile cu porci si cu pasari - erau imense. Acolo ne faceam veacul, jucandu-ne fara odihna si, cateodata, se strangeau la noi si zece, unsprezece copii... Pe mama nu o interesa cati erau. Ii placea sa ne stie acolo si, din cand in cand, sa scoata capul pe fereasta, sa vada ce facem si sa stea linistita ca suntem tot acolo si ca ne jucam frumos...
Faceam, insa, si o sumedenie de nazbatii. Toma era foarte plin de idei cand venea vorba de nebunii. Dintre noi trei, eu eram cea mai oropsita. Sora mea, Geti era si ea foarte zbenguita si abia astepta sa-i vina lui Toma vreo idee ca sa i se alature in comiterea nazbatiei, in timp ce eu eram mai retrasa. De multe ori fratele meu ma punea sa plang. Imi spunea de nu stiu cate ori "Hai, plangi, plagi, plangi!" si nu se lasa pana cand nu izbucneam in lacrimi... Sicana copilareasca. Pe urma, in spatele uneia dintre curti aveam un dud mare, chiar la "granita" cu vecinul Barbuselu. In timpul verii, la ceasurile din zi cand era arsita mai mare, noi ne urcam in dud. Scoteam din balamale usile cotetelor si fiecare, ducand cate una, ne cataram in copac. Ne luptam cu ele, transpiram, le scapam pe jos, coboram, iar ne suiam si tot asa, pana cand sleiti de oboseala reuseam sa ne cocotam cu usile in dud. Ne faceam paturi si stateam acolo, intre frunze, pasa-mi-te, sa ne racorim, cand, de fapt, acolo, zapuseala era cu adevarat insuportabila. Toma, fiind mai mare, se catara cel mai sus si incepea, de acolo, sa ne necajeasca: "Aha, voi muriti de cald. Ce bine e aici, la mine, ce racoare, ce bine e!".
Cand ploua - si ploua mult in Cadrilater, cu averse puternice -, ne faceam "colibe" din snopi de porumb. Cum simtea, ca incepe ploaia, Toma aduna trei-patru snopi de fiecare. Rezultau un fel de adaposturi tuguiate, cu un spatiu foarte mic inauntru, cat sa ai loc sa te strecori. Si Toma avea din nou prilejul sa ma tachineze: "Ha, ha! Pe voi va ploua, pe mine nu ma ploua". Intotdeauna era in competitie cu noi. Ne jucam fata-ascunselea prin curti si dadeam peste ouale pe care le ouau gainile prin alte locuri. Nu pot descrie in cuvinte ce bucurie ne cuprindea cand le gaseam... Viata ne era o joaca nebuna.
Cea mai mare distractie se consuma insa cand veneau ciobanii cu laptele pentru branza. Din nou, trebuie sa fac o paranteza ca sa descriu cele doua pivniti mari ce se intindeau sub toata casa: intr-una, pregatea bunica laptele pentru branza. Cealalta, mai mare, adapostea lucrurile de iarna, varza si muraturile. Ciobanii veneau la noi cu butoiasele cu lapte, le descarcau din caruta si Toma abia astepta ca ei sa se uite in alta parte, pentru ca noi sa ne suim in caruta trasa de magarusi si sa ne plimbam prin tot satul, trecand pe la prietenii nostri de joaca, facandu-le in ciuda sau luandu-i si pe ei.
La vie ne duceam tot cu caruta. Era undeva in afara satului si mergeai o bucata buna de drum pana acolo. Nu aveam o vie mare, dar pentru noi era suficienta. Ne placea sa ne ducem acolo si sa mancam struguri. Toma dadea magarusilor viteza cu biciul si acestia alergau ca nebunii. Era mirific.
A doua bejenie
Joaca a tinut pana in 1940. Aveam 13 ani cand Romania a pierdut Cadrilaterul si a intrat in razboi alaturi de nemti. A urmat schimbul de populatie. Bulgarii din Tulcea si Constanta au plecat in tara lor, lasandu-si casele si pamanturile pe care le-au gasit romanii si aromanii din Cadrilater stramutati in cele doua orase dobrogene. Erau acolo si casele unor nemti care se refugiasera din cauza razboiului - casele cele mai bune, de altfel -, pe care tot aromanii si romanii le-au luat. Asa se face ca astazi, in Constanta si Tulcea, sunt foarte multi aromani. Traind laolalta multa vreme, au sfarsit prin a-si insusi, in cele din urma, ideea ca sunt o minoritate aparte, statut pentru obtinerea caruia se lupta ei astazi. Subiectul este insa controversat, ei nevorbind in numele tuturor aromanilor, ci in numele unui grup.
A venit, asadar, anul 1940 si familia noastra a pornit in cea de-a doua bejenie, pierzand, din nou, aproape tot ce agonisise in cele doua decenii cat isi facuse un rost in Cadrilater. Am incarcat cat am putut in carute, dar am lasat toata recolta pe camp. Ne-am luat hainele, tesaturile din lana, covoarele, paturile, oile si ne-am refugiat la nord de Dunare, fara sa stim incotro vom apuca-o. Nu cunosteam pe nimeni aici. E adevarat ca mama avea niste rude in Capitala, dar era prea departe si nu puteai sa te duci cu carutele la Bucuresti. Am trecut Dunarea cu bacurile, am ajuns la Oltenita si de acolo la Ulmeni, unde o verisoara a mamei mele avea un var. Era printul Kalimachi, care avea 14 mosii. Un anume domn Pericuda, aroman de-al nostru, a vorbit la mosie sa ne primeasca si pe noi si sa ne dea islaz pentru oi. Gazdele insa au facut in asa fel incat sa nu ne dea islaz, determinandu-ne sa le vindem oile pe nimic. Lana a fost si ea vanduta pe nimic si astfel ai mei au inregistrat o pierdere catastrofala, in urma careia ne-am stabilit la Oltenita.
"Hazeaika!", strigatul care da fiori
Tata nu s-a descurajat. S-a interesat in stanga si in dreapta si a aflat ca exista posibilitatea sa ne mutam la Bacau. Amaratii de evrei patimisera si ei ca si noi. Pogromul impotriva lor era in plina desfasurare. La Bacau li s-au confiscat toate bunurile, le-au fost luate pravaliile, asa incat pe strada Leca, de pilda, acolo unde fusese casa langa casa cu pravalie, nu mai era nici picior de evreu. Casele au fost luate de refugiati, care au inchiriat pravaliile si au inceput sa munceasca spre a-si castiga existenta. Tata a plecat inainte, iar noi am mai ramas un an la Oltenita. Toma a facut acolo o clasa de liceu, eu si Geti nu, pentru ca nu exista liceu de fete. Dupa un an, ne-am dus si noi la Bacau, unde am ramas pana in 1944. Acolo am mers la scoala toti trei. Eu, de pilda, am inceput liceul la Silistra si l-am continuat la Bacau pana in 1944, cand s-a intors frontul. Atunci au intrat in Bacau "bravii" ostasi ai Armatei Rosii. Erau imbracati cu sube grosolane si strigau "Hazeaika, hazeaika!". Voiau femei. Eu aveam 16 ani, iar sora mea era cu doi ani mai mica. Ne ascundeam pe unde puteam...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
