Spre deosebire de populaţia politică dâmboviţeană, în armată ne ruşine pentru faptele celui ce poartă aceleaşi haine ca şi noi. Poate pentru că datorită uniformităţii regulamentare militarii sunt conştienţi în adâncurile subconştientului lor că lumea din afară îi consideră una şi aceeaşi persoană. Ceea ce face un coleg purtător al aceleiaşi uniforme, se răsfrânge inevitabil şi asupra celorlalţi. La fel cum se ruşinează din cauza colegilor, militarii nu au nici un fel de jenă în a se lauda pentru faptele camarazilor. Ca şi cum ar fi vorba de un unic corp comun format din mii şi mii de corpusculi, dependent unul de altul: fiecare se întreţine nu atât din propria existenţă, cât din importul de ruşine sau glorie al colegului de formaţie. Spre exemplu, atunci când recurg la poveşti din trecutul lor, militarii şi-l privesc mereu în relaţie directă şi strânsă cu cel al colegilor de şcoală militară, de batalion, de birou etc. În replică, oricât de ticăloşi ar fi politicienii mioritici, tocmai pentru că fiecare este unic în nemernicia sa, acesta nu va avea nici o problemă cu păcatul colegului de castă. Dimpotrivă orice gafă a vecinului de bancă ministerială, parlamentară, partinică va fi spre beneficiul său direct, deoarece umbra căzută deasupra semenului politic înseamnă - prin efectul de contrast - tot atâta lumină revărsată asupra sa.
Frânturi din aceste gânduri şi reflecţii mi-au venit adesea în minte pe timpul nesfârşitelor şedinţe, instruiri, festivităţi cu participare obligatorie pentru cadrele din Statul Major General desfăşurate în aula Ministerului Apărării Naţionale din clădirea cam hollywoodian numită "Obiectivul M100". Mi-a fost ruşine tare la aşa zisele ceremonii de felicitare a ofiţerilor care treceau în rezervă la termen sau la cerere, adică ieşeau la pensie, văzându-i pe aceşti viitori locatari ai băncuţelor de la scara blocului cum îşi sugeau burta şi îşi forţau încheieturile înţepenite în anii de stat la birou să pară zvelte şi dezinvolte atunci când erau chemaţi pe scenă de un general acru, nu întâmplător poreclit "Ogreaţă", să fie felicitaţi cu o flască strângere de mână ce reclama formula deja desuetă "Servesc Patria!" Am evitat cu înverşunare o astfel de situaţie fie şi doar la nivelul direcţiei în care lucram. Mi-a fost ruşine tare la o sedinţă festivă dedicată Unirii Principatelor de la 1859 când un general cu două stele şi funcţie mare în Statul Major General, aflat la pupitrul aceleiaşi aule pentru a rosti câteva convenţionale cuvinte de deschidere a spreech-urilor ce urmau, i s-a golit brusc mintea şi preţ de câteva minute bune a făcut feţe-feţe fără a putea îngăima un cuvânt. Mi-a fost iarăşi ruşine tare când l-am auzit pe un general cu trecut extrem de controversat pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara şi despre care se vorbea că ordona fără jenă subordonaţilor săi să-i scrie cărţi pe care le publica apoi doar sub numele său sau le făcea liste de cumpărături când aceştia aveau o deplasare în Occident cum s-a lăudat singur în discursul de rămas bun despre cât de deştept, mare şi nemaipomenit a fost el în toată cariera sa.
Am urmărit în aula M100 şi la câteva momente interesante, fie pironit pe unul din scunele din rândul direcţiei din care făceam parte, fie urmărindu-le la televiziunea cu circuit închis numită, desigur, tot "TV M100." Mai puţine pe vremea lui Ion Iliescu, mai dese pe vremea lui Traian Băsescu, care nu rata nici o ocazie de a marca puncte electorale povestind militarilor ce-l ascultau cu ochii mari şi urechile ciulite pe comandantul suprem cum acesta constatase personal în Irak că bate bântul pe la încheieturile ARO-urilor peace-keeperilor români. Am asistat şi la ceremonii ce păreau instituite ad-hoc, precum cea în care fostul şef al SMG, generalul Mihail Popescu, îi preda, la împlinirea mandatului de patru ani, drapelul SMG succesorului său foarte emoţionat, amiralul Gheorghe Marin, în prezenţa mentorului său şef, tot marinar, Traian Băsescu. Oricum secvenţa îngenuncherii şi sărutului drapelului nu cred că se mai întâlneşte în alte instituţii şi cu atât mai puţin în viaţa civilă. Mai mult decât atât, pentru militari acest gest chiar înseamnă încă ceva.
În fine, de ziua armatei, 25 octombrie 2007 pe scena aulei din M 100, în prezenţa unui ministru cu ştaif şi subţirimi diplomatice occidentale, precum şi a întregului personal ce putuse a fi mobilizat la ordin, în timpul programului, mi-a fost dat să retrăiesc cu stupoare întregul reţetar al Cântării României. Două foste dive ale muzicii uşoare româneşti, respectiv Mădălina Manole (Dumnezeu să o ierte!) şi Oana Sârbu (greu de recunoscut după Liceenii) au fost angajate atât ca prezentatoare, cât şi ca soliste-vedetă, într-un show ce s-a dorit un fel de cadou (Din partea cui? Pe banii cui? Pentru cine?) de ziua armatei. Deşi s-au străduit cu conştiinciozitate şi osârdie, cele două foste glorii ale muzicii uşoare româneşti nu au reuşit să acopere o prestaţie de amatori, uneori de-a dreptul penibilă, adunată de prin liceele militare sau casele armatei din ţară. În România anului 2007, ţară membră NATO şi UE încă se practica la greu în armata română proaspăt declarată profesionistă la standarde occidentale (tocmai se renunţase la stagiul militar obligatoriu), faimoasa mişcare artistică de amatori, cea care, conform teoriilor proletcultiste din anii 50-80, putea să genereze creaţii la fel de valoroase ca şi cele semnate de artiştii consacraţi. Cu alte cuvinte, mă gândeam eu în timpul spectacolului presărat cu numeroase aplauze, armata noastră strămoşească, care trebuia să pregătească luptători antrenaţi de a face faţă la complexele şi costisitoarele confruntări militare ale secolului XXI, încă mai investea în fenomenul artistic de masă, precum o şcoală de cămin cultural. Pentru ce?
Pentru ca o sală întreagă de generali, ofiţeri, subofiţeri şi personal civil din care probabil o parte urmărise cu o seară înainte la televizor "Dansez pentru tine", alţii poate aşteptau (măcar) înregistrarea concertului Beyonce de la Cluj, sau tocmai fuseseră la concertul aniversar IRIS, să zâmbească condescendent, să aplaude disciplinat, să caşte discret sau să bombăne în minte (pentru că nu se ştie ce fel de om e colegul de alături) pândind cu maxim interes dacă va scapa din corset sânul generos şi rebel al unei dansatoarei blonde şi durdulii. În rest, mi-am imaginat cu mare uşurinţă cum s-a mai făcut un guguloi în dreptul unei activităţi de socializare la nivelul ministerului.
În acest context, acum la câţiva ani după consumarea evenimentului şi detaşat fiind de el şi de uniforma ce o purtam atunci, îmi amintesc că: în timpul Primului Război Mondial, George Enescu a cântat pentru militari în timpul teribilei refaceri din Moldova în 1917; Maria Tănase a cântat pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial în spectacole pentru soldaţii români ce luptau departe de casă de prea mult timp (nu doar de maxim şase luni ca acum); la mijlocul anilor 50 Marilyn Monroe a creat furori pe o scenă de scânduri în mijlocul militarilor americani dislocaţi în Coreea de Sud; Michael Jacqson a concertat şi el pentru soldaţii americani în deşert în timpul operaţiunii Desert Shield în 1991; în fine, (lista completă este uriaşă) cele patru fete din trupa Amadeus i-au scos din minţi atât pe militarii români, cât şi pe cei americani din Kandaharul afgan, la concertul lor din vara lui 2002. Aşadar, şi la noi, la fel ca şi la alţii, dar…..
... dar dacă pe acei elevi şi eleve liceeni militari ce s-au străduit pe scena îngustă din aula M100 i-am fi trimis, atunci în toamna lui 2007 cu un Hercules în Zabulul afgan sau în Nassyria irakiană, sau în Priştina kosovară să cânte şi să danseze pentru cei departe de casă şi care poartă aceeaşi uniformă cu ei. Ar fi fost aplaudaţi şi bisaţi la scenă deschisă, din toată inima şi nu din politeţe sau din jenă. La fel ar fi păţit şi artiştii amatorii de la casele armatei al căror playback n-ar mai fi deranjat pe nimeni. Astfel, militarii români aflaţi în misiune (dar şi colegii lor străini) ar fi simţit cu adevărat că este Ziua Armatei, iar tinerii şi talentaţii elevi militari ar fi avut ocazia să vadă, tot pe bune, ce îi aşteaptă ca viitori profesionişti ai armelor. Ar fi fost o acţiune adevărată, eficace, omenească, eficientă. Apropo de eficienţă: oare cât ar fi costat diurnele respectivilor artişti pentru două trei zile, în plus faţă de cea a abonaţilor la turismul militar?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
