Adevăratul nume al protagonistului Leopold Auberg din recentapărutul roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei (HumanitasFiction, 2010, traducere fără cusur semnată de Alexandru Al.Şahighian), nu este altul decât cel al viitorului poet sas, născutîn 1927 în zona Sibiului, Oskar Pastior. Apărută sub un titluaproape intraductibil, "Atemschaukel", în 2008, tradusă înprincipalele limbi europene, cartea a polarizat critica între da şinu, cel puţin în Germania şi Franţa rostindu-se sentinţe antagoniceprecum "manierism", "artificialitate" "mărturie de mâna a doua","estetizarea suferinţei", "empatie pentru victime".
Versiunea românească a fost lansată pe 28 septembrie în prezenţaautoarei la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti: estevorba de detenţia viitorului prieten şi confident al romancierei,dar şi al tuturor celor care au cunoscut lagărele staliniste demuncă silnică, vestitele gulaguri. Leo nu avea decât şaptesprezeceani atunci când a fost deportat în 1945 în Ucraina,
Sub ochii noştri se deapănă istoria pe care Oskar Pastior o va fipovestit autoarei "Călătoriei într-un picior" şi pe care aveau degând s-o restituie cititorilor în colaborare. Numai că Pastior,întors din deportare în România în 1949 şi plecat definitiv înOccident în 1968, s-a stins în 2006 la Frankfurt pe Main şi n-a maiapucat să ducă la bun sfârşit proiectul comun. Totuşi poeta,romanciera şi eseista Herta Müller s-a simţit aproape obligată săconsemneze mărturia celor cinci ani de detenţie a luiLeo/Oskar.
Spre sfârşitul ultimului război mondial, în 1944, în timp ce ArmataRoşie avansa spre apusul Europei, şeful guvernului român pronazistIon Antonescu a fost arestat, judecat şi executat prin împuşcare,nu înainte ca România să fi trecut de partea Uniunii Sovieticebiruitoare şi să fi declarat război Germaniei hitleriste, a căreialiată fusese până atunci. În 1945 generalissimul Stalin, acestIvan cel Groaznic al veacului XX, a dat ordin ca toţi cetăţenii deetnie germană trăitori pe teritoriul României şi având între 17 şi45 de ani să contribuie cu forţa la reconstrucţia Uniunii Sovieticetrecute printr-un conflict armat devastator.
Se ştie că şi mama scriitoarei fusese deportată - de-aici şiinteresul şi într-un fel datoria morală de a zugrăvi experienţaextremă a lui Leo: chiar dacă lagărele prin care trece Leo nu suntde exterminare, ci de muncă în construcţii, în mine de cărbuni, pecâmpiile colhozurilor etc., umbra morţii e necontenit şipretutindeni prezentă. Cum se poate relata un eveniment care aîntrerupt brusc parcursul liniştit al vieţii unui adolescent? Cum ecu putinţă să fie descrise condiţiile unei existenţe la limitaumanului? Aici Herta Müller se va întâlni cu climatul şi tipologiaunor cărţi celebre semnate de Primo Levi, Soljeniţîn, ClaudioMagris, Imre Kertesz etc.
Scurgerea zilelor deprimant de asemănătoare - trei sute şaizeci şicinci de zile pe an înmulţit cu cinci ani fac opt sute douăzeci şicinci de zile, răstimp în care băiatul devine bărbat. Ce fel debărbat? Cu siguranţă nu acelaşi cu cel care ar fi devenit dacă arfi continuat să trăiască alături de familia lui, de tatăl, mama şibunica lui, care înainte de a pleca îi spusese mai mult decâtconvinsă: - ştiu că o să te-ntorci -, cuvinte care îi dăduseră luiLeo puterea să reziste, voinţa să supravieţuiască, mai ales atuncicând foamea îi alunga din minte orice alt gând, depopulându-icreierul de toate sbterfugiile la care recurgea.
Foamea este o osândă perpetuă, vine când şi cum vrea. Invincibilă.Acesta esta laitmotivul romanului lui Leo, pentru care lumea sedezbinase în două, lumea de dinainte şi lumea de-acum. În ceadintâi abia dacă descoperise o seamă de plăceri interzise,întâlniri cu alţi bărbaţi etc. Se despărţise de aceasta cu ovoioasă inconştienţă, ca o uşurare de a scăpa de toate acelesecrete şi interdicţii, lâsându-se pradă unei părelnice aventuri:pleacă de acasă cu o valiză în care până atunci ocrotise ungramofon. Lungul, mult prea lungul drum în vagoane de trendestinate transportului de animale precum cele în care naziştii îideportaseră pe evrei fusese puntea de trecere între cele două lumi,între cea de acolo şi cea de aici.
Aici deţinuţii primesc efecte perfect asemănătoare, lenjeriegrosieră şi vestita pufoaică, un compleu format din pantaloni şijachetă căptuşite cu vată. Pufoaica ţine de frig, dar dacă plouă,se îmbibă cu apă şi nu se mai uscă nicicând. Aici se lucrează cuciment, mortar, tot felul de deşeuri, cărbune etc. Viaţadeportaţilor, fireşte, nu are nicio valoare şi nu conteză dacăexistă cazuri de otrăvire sau dacă una dintre deportate, IrmaPfeifer, se prăbuşeşte cufundându-se cu faţa în moloz. S-auinventat felurite stratageme pentru a se război cu păduchii: ceamai de succes era să sapi o groapă, să pui înăuntru flaneaua decorp, lăsând afară doar marginea unei mâneci. Dimineaţa te trezeaicu o spumă albicioasă pe margini: sunt păduchii care s-au îmbulzitgrămadă şi pot fi striviţi in corpore. Sunt şi camarazi cărora lemai arde să facă sex - ascunşi pe după o pătură, boţită în chip decort. Lui Leopold i-a trecut orice chef, se mulţumeşte când şi cândsă tragă cu ochiul. Deoarece aici foamea este însoţitoarea intimăîn fiecare minut al zilei. Dacă se întâmplă să fie prins vreunul căa furat un codru de pâine, vai şi amar de el, este omorât înbătaie, ca şi cum ar fi comis o crimă, "crima pâinii", marcată caatare pe răbojul comunitâţii, spre luare-aminte. Aici uneori semerge la bazar, pentru a se schimba orice pentru un pic de sare sauzahăr. Leo adusese cu el câteva cărţi: le vinde ca hârtie pentruconfecţionarea ţigărilor. Aici nu ajung niciun fel de ştiri despremersul lumii de dincolo. Singura dată când Leopold primeşte cevaprin poştă, e vorba doar de fotografia unui copil cu data denaştere, ceea ce accentuează şi mai tare suferinţa lui: se simtedat drept mort şi înlocuit de acel frate necunoscut
La finele a cinci ani de detenţie, deportaţii încearcă un sentimentambiguu în privinţa reîntoarcerii - parcă le-ar fi frică să sedespartă de acel loc strâmt cu care s-au obişnuit. Adevărul e căreintegrarea în familie şi în societate nu e deloc uşoară. Trecutulmarcat de lagărul de muncă silnică devine o gaură neagră, deoarecenimeni nu mai vrea să i se mai pomenească de deportare sau să-şiaducă aminte de ea. Leopold încearcă să meargă înainte. Cine acitit şi alte romane de Herta Müller, traduse în româneşte, sereîntâlneşte cu stilul ştiut. Un stil care operează prin metaforă,înobilând realitatea, după procedeul "obiectivului relativ" al luiEliot. În jurul protagonistului pivotează tovarăşii săi de muncă pecare învăţăm să-i cunoaştem: avocatul care mănâncă polonicele desupă ale nevestei, fata retardată care n-a înţeles niciodată unde afost adusă, cele două fete care par a fi surori fără însă să fie...O umanitate care - măcar atât - păstrează un nume şi un prenume,fără să fi devenit doar un număr tatuat pe braţ.
"Leagănul respiraţiei" este o mărturie necesară. Cu cuvenitadistanţă şi cu diferenţele fireşti care există între artaimaginilor cinematografice şi cea a cuvintelor, romanul în cauză neaminteşte de mult oscarizatul film "La vita è bella" de RobertoBenigni: atât Herta Müller cât şi Roberto Benigni reuşesc săînvăluie în poezie o realitate care e departe de a fi poetică. Potasta poate fiindcă nu este voba de experienţa lor directă. Saupoate detaşarea narativă, lipsa de sentimentalism ce adie în acestepagini au constituit o opţiune: era singurul mod posibil pentru anara inenarabilul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
