Va amintiti ce context ostil de politica literara avea sa fisureze lunedismul prin 1978-'80 pentru a amorsa viitoarea explozie a optzecismului din preajma Desantului '83? Tridentul T.T. Cosovei - Mircea Cartarescu - Florin Iaru se infigea in carnea pietroasa a reactiunii de partid pe un fundal jalonat de cutremurul din 1977, grevele din Valea Jiului, SLOMR, fuga generalului Pacepa si procesul de plagiat Eugen Barbu, o data cu scindarea decisiva a scriitorimii si politizarea definitiva a corpului literar.
T.T. Cosovei, Iaru, Cartarescu, Stratan, Mariana Marin, Alexandru Musina si toti ceilalti beatnici rebeli (cu cauza!), ludici subversivi, joviali cu dinamita, aveau sa intampine o rezistenta pe cat de ostentativ si feroce exprimata in sfera "Saptamanii" si a "Luceafarului", pe atata de subtila atunci cand venea de la... propriii sustinatori. Pe cei dintai nu are rost sa-i evocam acum. Dar in cazul celor din urma e bine sa ne amintim ca, pe cat de incurajatori erau in ce priveste potentialul anarhic, de rezistenta la totalitarism si sfidare a establishment-ului, pe atata se aratau de sceptici estetic, agasati emotional si incruntati moralmente in fata noului spirit. Poezia "realismului cotidian" a "generatiei in blugi" era hulita sau aplaudata politic, dar insurgentii, detabuizantii ei reprezentanti erau considerati periculosi deopotriva de putere si "opozitie"!
Una dintre cele mai persistente acuze (dincolo de tradarea emotiei romantice franco-germane in favoarea importului anglo-saxon al generatiei Kerouac-Ginsberg) viza mimetismul, dus uneori - prin intertextualitate - pana la acuza de plagiat, alaturi de parodicul mai mult sau mai putin corosiv. In special Mircea Cartarescu a starnit, inclusiv din acest punct de vedere, spiritele si asa incinse din varii combustibili. Adevarul este ca natura proteica a lui Cartarescu, extraordinara lui mobilitate estetica, adaptabilitatea retorica, faptul ca el reprezinta esenta "instrumentala" a postmodernismului nostru (si anume: sintetizatorul!) - il expun in egala masura adulatiei si anularii, idolatriei bogat nascatoare de epigoni, dar si rapidei reductii la modele. Poti spune sec si demolator: "un Pynchon dambovitean", dupa cum il poti plasa cum nu se poate mai firesc si justificat pe autorul Nostalgiei in triada cu proza lui Eminescu si Eliade.
Tocmai acest geniu al mimetismului semiparodic (unde Cartarescu nu are rival decat in... I.L. Caragiale) a nascut capodopera care este Levantul, somptuosul, faraonicul cavou al poeziei romane, lespede stralucitoare, simfonie parodica prin care doua secole de lirism sunt consacrate intru muzeificare. Ei bine, am senzatia ca, daca Mircea Cartarescu ar fi vrut sa faca Levantul criticii literare romanesti, ar fi reusit la fel de bine. Dupa cartea lui despre Eminescu, cea despre postmodernismul romanesc, textele reunite aici* dau masura unui febril as al deghizamentului, capabil sa jongleze cu factologia istoriei literare si morga sociologului universitar, ca si cu fervorile psihanalizei, comparatistica elastica, impresionismul nonsalant si amfitrionic, tematismul palpitant, sursologia si filologia. Indaratul unei coperte de-o inexplicabila uratenie si al unui titlu insipid (dar cu ochii la aceeasi "stea a singuratatii"), Cartarescu ne ofera un regal de sincronizare la cerintele, referintele, asteptarile, retelele si ideologia corectitudinii politice a zilei euro-atlantice de acum. Textele scrise anume pentru a fi prezentate/publicate in strainatate, in Germania, Italia sau SUA, sunt pur si simplu aur la exportul unei Romanii indeobste considerate pe mapamond ca "republica bananiera", "gubernie", "infern xenofob" etc. Nici o viitoare discutie in jurul relatiilor Romaniei cu lumea, cu propriul subconstient, complexele si fantasmele ei, ori in jurul situarii noastre fata de Europa si America ("Europa nu ar trebui sa se defineasca prin opozitie cu Europa") nu va avea decat de castigat din evitarea perspectivei de aici.
In plus: pagini suculente si substantiale despre Bucuresti, marturii capitale pentru statura autorului (scindarea patologica a mintii si locuirea eului "de altcineva" la 16 ani, p. 14, fascinatia mecanismului si a demontarilor, p. 43 s.u., sila de poezie "ca laptarului de lapte", p. 73, v. si 83: "Poezia s-a sinucis avand grija sa-si faca un nod foarte estetic la streang", sau la p. 224: "Am vazut intotdeauna un simbol in faptul ca mama are origine bulgareasca", de speculat la capitolul matern al lui Nichita Stanescu!), un I.B. Lefter pe post de Yoko Ono (65), "conservatismul nobil, necesar, al lui Horia-Roman Patapievici" (182), emotionanta evocare a lui Mircea Nedelciu ("desi trecutul lui nu este fara pata"), un Florin Iaru ("scindat si histrionic, sufletul fara suflet al generatiei noastre"), semnalarea "pericolului revizionismului radical" in istoria literara (116) plus buna pozitionare fata de Nichita ("o extraordinara traire a poeziei", "caracter moale si uneori las" dar cu "o minuntata inocenta si generozitate") si fata de Homo balcanicus (Medicul si vrajitorul), in contextul afirmatiei de la p. 243 ("Eu insumi am trait intreaga mea viata in conditii de ghetou") care il livreaza riscului ce l-a supus mai demult pe G. Liiceanu unor lamentabile rastalmaciri ("Sebastian, mon frere") si inca altele fac din aceasta carte un fermecator amestec de incantare si... cosmar pentru criticul literar "de meserie", cat se poate de serios amenintat de pixelii lui Cartarescu.
*) Mircea Cartarescu, Pururi tanar, infasurat in pixeli (din periodice). Editura Humanitas, 319 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
