Studentii anilor '70 isi amintesc, poate, cate camine din Capitala erau pline de refugiati politici chilieni. Fugisera din calea represiunii lui Pinochet, dictatorul care, in 2006, cand si-a dat obstescul sfarsit, a starnit valuri de entuziasm pe strazile capitalei chiliene. Regizorul Luis R. Vera a absolvit IATC-ul nostru, apoi a plecat in Suedia, unde s-a si stabilit. A avut o cariera impresionanta, care insumeaza astazi 40 de filme, ne iubeste pe noi, romanii, si n-ar zice nu unui film realizat in colaborare cu Adrian Sarbu, bunul sau prieten si coleg de Institut. (Marcela Gheorghiu)
Insuportabila moarte a tatalui
M-am nascut in 1952, la Santiago de Chile. Greu de crezut, dar astazi pot spune cu toata convingerea ca ceea ce sunt in momentul de fata datorez unor evenimente tragice din viata mea, respectiv din istoria tarii mele. Primul dintre ele si cel care, practic, m-a maturizat a fost moartea prematura a tatalui meu; cel de al doilea - lovitura de stat din Chile organizata de Augusto Pinochet in 1973 si consecintele ei nefaste pentru intelectualitatea chiliana.
Tatal meu era jurnalist si fotograf de mare talent. A murit cand eu aveam 14 ani. Pentru familia mea, dar mai ales pentru mine, care eram foarte legat de el, il admiram enorm si eram favoritul lui, lovitura a fost cumplita! A murit intr-un accident de masina. Bietul de el, nu avea decat 42 de ani si era un om harazit cu multe talente, plin de pasiune in tot ceea ce facea. Ca sa imi revin, am renuntat sa ma mai duc la scoala, nu am mai vrut sa studiez nimic si m-am angajat la o intreprindere, aceeasi la care lucrase si tatal meu. Implinisem deja 15 ani cand am devenit fotograf. Cred ca, instinctiv, voiam sa-i calc pe urme; sa urmez pas cu pas drumul pe care si-l croise el in cariera. Astazi ma uimeste si ma tulbura cand ma gandesc ca, de fapt, inca de mic copil am avut relatia aceasta cu imaginea. Vorbim de sfarsitul anilor '50, mijlocul anilor '60, perioada in care am aflat cateva dintre secretele, nu doar ale artei fotografice, ci ale imaginii. Habar nu aveam atunci ca acesta o sa fie modul meu de a ma exprima. Aveam 15 ani si gandul meu era sa-mi vindec rana pe care mi-o produsese moartea tragica a tatei. Vreme de doi ani am invatat sa lucrez ca fotograf.
La 16-17 ani, eram fotograf si nu ma duceam la scoala. Nu faceam altceva decat sa invat din practica o meserie pe care o doream si o iubeam. Curand aveam sa inteleg ca fara studii nu voi putea merge mai departe. Le-am reluat, mi-am terminat scoala, am continuat studiile la Universitate, cu Facultatea de filosofie, dar interesul pentru imagine, departe de a se estompa, s-a accentuat. Foarte curand, impreuna cu un prieten, am realizat primul filmulet. Era prin 1971-1972. Filmul era foarte angajat politic. Subiectul (foarte fierbinte la acea data) era centrat pe invazia americanilor in Vietnam si relata un miting de solidaritate al tineretului din intreaga lume, care s-a desfasurat in Chile, impotriva Statelor Unite. Cred ca filmul acesta mi-a marcat, cu adevarat, cariera cinematografica, atat in ce priveste continutul, cat si temele predilecte din filmele mele de mai tarziu.
"Am plecat la timp"
Pe 11 septembrie 1973, recent ales in functia de comandant suprem al Armatei Chiliene, ajutat de aviatie, fortele navale chiliene si politia nationala, Pinochet organizeaza lovitura de stat impotriva presedinteleui socialist Salvador Allende (ales in mod democratic) si instituie guvernarea militara in Chile. Teroarea pe care a declansat-o a dus la uciderea a peste 3.000 de oameni si intemnitarea si torturarea a 27.000 de suflete. Mii de chilieni au ales atunci calea exilului, mai ales in Argentina. Acesta a fost cel de-al doilea eveniment tragic care m-a marcat in viata. Printre cei care au emigrat atunci m-am numarat si eu. Am fost nevoit sa fug din Chile, nemaifiind sigur pe viata mea, pentru ca turnura pe care o luasera lucrurile se agrava de la o zi la alta. Am fost dat afara de la universitate, exmatriculat personal, ca toti studentii care, ca si mine, aveau orientari de stanga. Imediat dupa aceea, mi s-a desfacut contractul de munca si de la studioul de film la care lucrasem pana atunci. Paralel cu studiile de filosofie, lucram deja ca asistent de regie, asistent de productie, cu alte cuvinte, incepeam sa ma misc in spatiul cinematografic, fara studii de specialitate, direct in practica. Pinochet a dat insa totul peste cap in existenta mea de atunci. Cum eram si lider in miscarea universitara chiliana, am fost atacat in propria mea casa, perchezitionat, mi-au cautat peste tot lucruri subversive, dovezi care sa ateste simpatiile mele comuniste de atunci si activitatea dusmanoasa fata de dictatura de dreapta a lui Pinochet. A mai ramane in Chile insemna sa ma supun, de buna voie, unui risc enorm; insemna sa risc persecutii si urmariri cu foarte periculoase consecinte. Studentii erau categoria cea mai de stanga din Chile. Parte dintre ei au fost omorati, multi au fost inchisi, torturati, si-au pierdut mintile, nu putini au fost impinsi catre sinucidere... Am plecat la timp!
Am fugit in Peru, unde am lucrat la un ziar ca fotoreporter. Dar am inteles ca nu voi putea ramane prea multa vreme linistit, fiindca nici acolo lucrurile nu stateau cu mult mai bine decat in Chile. Marele meu noroc a fost ca Romania a anuntat atunci, la Organizatia Natiunilor Unite, ca este dispusa sa primeasca refugiati chilieni, sud-americani, in general, pentru ca intreg continentul sud-american era framantat de miscari comuniste, razboaie civile, lovituri de stat, asasinate...
"Adrian si cu mine eram varfurile"
La Bucuresti am ajuns in calitate de refugiat, impreuna cu alti chilieni si sud-americani. Imediat guvernul comunist de aici ne-a plasat in campul muncii - expresie obisnuita pe vremea aceea -, pe fiecare dupa pregatirea pe care o avea la baza; noi, studentii, ne-am putut continua studiile intrerupte acasa. M-am inscris deci la IATC (acum stiu ca se numeste UNATC), Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie din Bucuresti. Inca din primul an, la mare concurenta, am fost coleg de clasa si prieten cu Adrian Sarbu. Eram - Adrian si cu mine - cele doua varfuri ale clasei noastre; el, din partea studentilor romani, eu, reprezentantul sud-americanilor, singurul care se putea infrunta, din punctul de vedere al inteligentei, pregatirii, fortei imaginative cu Adrian. Iar disputele noastre erau extraordinare. Intotdeauna insa, in afara de discutiile pe care le aveam, uneori foarte intense, si unul si celalalt am dat dovada de o loialitate care a facut ca prietenia noastra sa se mentina si astazi. Cand am venit la Bucuresti, pe mine nu m-a interesat ce a facut Adrian - stiu foarte bine ca a reusit splendid in viata; pe mine m-a interesat cum sa-l intalnesc, fiindca lui Adrian ii port, din vremea studentiei, un respect deosebit ca prieten si coleg. Indiferent ca ar fi fost la Pro sau un simplu vanzator la un chiosc de ziare, eu l-as fi imbratisat si l-as fi iubit pe Adrian la fel.
Aceleasi sentimente le port domnului Geo Saizescu, profesorul meu, care in anii petrecuti la institut, in Bucuresti, a facut totul pentru a smulge de la mine tot ce aveam mai bun - si a reusit. Iar acum, dupa aproape 29 de ani, profesorul meu, Geo Saizescu, imi face onoarea de a ma numi profesor onorific la UNATC!
A fost o mare generozitate din partea statului roman sa ma primeasca aici, atunci, si cand rostesc cuvantul stat ma refer la poporul roman, pentru ca intotdeauna statul este cine face investitia, or, in cazul meu investitia au facut-o romanii. Practic, poporul roman a investit in mine si o modalitate de a fi recunoscator este aceea de a ma intoarce aici si de a arata ce am facut in 28 de ani cu meseria pe care am invatat-o aici.
Pentru mine, Romania are un romantism aparte, care unora le poate parea perimat, fiindca astazi altele sunt valorile la care se adera. Sigur ca oricine poate sa spuna "da, e bine in Romania, sunt femei multe si frumoase, bere e peste tot", dar dincolo de toate acestea exista un set de valori cu adevarat profunde, pe care noi cei care am trait aici un rastimp oarecare am reusit sa le cunoastem si chiar sa ni le insusim. E singurul aspect transcendent in viata, celelalte (berea, barurile, femeile, masinile) or sa treaca.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
