Unmemorialist atipic este Gabriel Dimisianu, aşa cum s-a relevat inultimul deceniu, mai intâi in secţiunea finală din Lumeacriticului (2000), apoi in volumul premiat şi foarte bineprimit de critică Amintiri şi portrete literare (2003), mairecent in acesta intitulat Oameni şi cărţi*, care il includeşi-l imbogăţeşte pe precedentul, adăugându-i mai multe zeci depagini de jurnal.
Ieşirea din tipic (uncuvânt ce probabil dă incă frisoane componenţilor generaţiei '60)nu este nici dorită cu tot dinadinsul, nici ostentativăretoric-stilistic. Ea merge in profunzimea reflecţiilor şi anotaţiilor pe marginea celor trăite şi conturează, pe fiecarepagină de evocare sau portretizare, o perspectivă complet diferităde a memorialiştilor egolatri şi resentimentari. Căci acestea suntcele două axe susţinând multe dintre contribuţiilepostrevoluţionare autohtone. Mai intâi, convingerea fermă că el,autorul X, a fost centrul lumii şi al epocilor in succesiune pecare le rememorează; iar dacă nu, principala lor victimă, hăituitulşi lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil strâmb,deformat optic al realităţilor socio-culturale pe care cititorul levoia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat.Cei ce ştiu mai multe vorbesc şi scriu mai puţin decât cei care,pretinzând că au fost in miezul evenimentelor, bat dizgraţioscâmpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizează ca personaj,se ipostaziază in protagonist şi reglează statura contemporanilorin funcţie de zigzagul relaţiilor personale cu ei. "Concurenţii"sunt drastic diminuaţi sau nevrotic calomniaţi, in timp ce o figurăcomplet ştearsă care i-a făcut scriitorului nostru "dreptate" apareintr-o lumină pe care nu o merită. Căutând in fragmentelememorialistice savoarea subiectivităţii creatoare, dăm adesea pesteotrăvuri ieftine şi toxicităţi mediocre.
De aceea Gabriel Dimisianu e unmemorialist aparte, bine individualizat in câmpul culturalromânesc. Implicarea, reală şi de lungă durată, in actualitateanoastră literară este dublată in carte de o reluare afectivă aepisoadelor odată trăite. Insă distincţia dintre autorul memoriilorşi personajul implicat in ele se păstrează pe tot parcursul acestuivolum absolut remarcabil: prin sinceritate, prin acurateţereconstitutivă şi prin adâncime sentimental-reflexivă.
Frapant, cel ce spune euvorbeşte rarisim şi se manifestă intermitent in numeroasele scenela care a participat şi pe care instanţa superioară, auctorială, lereproiectează acum. Personajul rulat de Gabriel Dimisianu (elinsuşi) este extrem de discret, rezervat, retras intr-o condiţie demartor ocular al intâmplărilor şi evenimentelor ce ne suntprezentate. Atâta modestie ar putea părea prefăcătorie (precum ceaa tânărului Nicolae Velea care, student, se adresa colegilor de ancu "dumneavoastră"), dacă G. Dimisianu nu şi-ar fi asumat de la buninceput un rol dificil şi ingrat. El se pune pe sine intreparanteze şi se menţine, voit, acolo, eclipsându-se memorialistic,pentru a nu interpune un ecran de subiectivitate intre privireacititorului de azi şi lumea literară postbelică, din deceniilesocialismului de stat, care-l interesează.
E prima şi cea mai importantădatorie a autorului. Aşa cum, in anii '50, scriitorii şi profesoriidin epoca şi şcoala interbelică reprezentau, in pofidacompromisurilor pe care le făceau, o punte spre un trecutepurat şi radiat de către oficialitate, rolul veteranului deastăzi, supravieţuitor al unor războaie ideologice teribile, estesă refacă valorile, reperele, dinamica şi atmosfera vesel-tristă avechii epoci literare. Iată cum incepe şi cum se continuă o evocarea "arhitectului de reviste" George Ivaşcu, la zece ani de ladispariţia sa: "Ştiu că sunt tot mai puţini cei cărora acest numele spune ceva. Ştiu că şi dintre aceşti tot mai puţini sunt destuicei cărora acest nume le spune mai degrabă ceva rău. Au auzit că afost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptatticăloaselor vremuri. (...) Mai sunt cu toate acestea contemporaniai lui George Ivaşcu ce gândesc bine despre el, printre care şi eumă număr. Eu cred că oamenii trebuie judecaţi după efectelefaptelor lor, şi cum puţini au făcut numai bine, doarsfinţii, oamenii obişnuiţi ii vom judeca după ce a precumpănit ince au făcut, binele sau răul. Or la George Ivaşcu binele a fostprecumpănitor, dacă ne referim, desigur, la profesia, la acţiunealui de critic şi istoric literar, de publicist şi alcătuitor dereviste. Viaţa lui personală nu o am in vedere, nu sunt pregătit săo judec şi nici nu am căderea" (pp. 65-66).
Dacă in acest caz GabrielDimisianu elimină din start ingredientul memorialistic, gustul maipicant al unor dezvăluiri din sfera vieţii intime, făcând o fişăsobră de istorie literară, in alte radiografii va proceda prindisocieri pe "orizontală", comparând figurile unorcritici-ideologi, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmălniceanu, cucele ale unor activişti lipsiţi de inţelegerea şi ilustrarealiteraturii veritabile. Pentru articolele de direcţie, apetitulcenzorial şi terorismul ideologic din anii '50, Paul Georgescu("conul Paulică") şi Ovid S. Crohmălniceanu ("Croh") nu sunt maipuţin culpabili decât un Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, MihaiNovicov, "dogmaticii intratabili" ai "obsedantului deceniu". Dardacă luăm in considerare intregul unei personalităţi şi evoluţiaei, autorii atâtor cărţi valoroase şi descoperitorii atâtor talentescriitoriceşti (de la Nichita Stănescu şi Matei Călinescu la ŞtefanAgopian şi Mircea Cărtărescu) sunt in mod evident altceva.Explicându-i in primul rând lui Gheorghe Grigurcu, şi apoi şi altordenunţători ai colaboraţionismului autohton, cum se cuvin puseaccentele, memorialistul-analist face două portrete a cărorcomplexitate o preia şi o marchează pe cea a personajelor indiscuţie. El evită in acest mod unilateralitatea receptoruluigeneraţionist, a cărui perspectivă lărgeşte falsificator,"atemporalizează" o anumită perioadă: anii '80 ai luiCrohmălniceanu, interval de generozitate cenaclistă şi vitalitatecritică; respectiv anii '50 ai aceluiaşi, segment al unei prestaţiioficioase regretabile.
Obiectivitatea lui GabrielDimisianu este admirabilă, mai ales când il portretizează pe fostulredactor-şef al "Gazetei literare", omul care l-a angajat larevistă, in urmă cu cincizeci de ani şi mai bine, pe memorialistulde astăzi. Pe de o parte: "Cine examinează azi fenomenulproletcultist, şi o fac din ce in ce mai mulţi, dă in presatimpului peste texte ale lui Paul Georgescu oripilante, cum ne aparacum, in care el milita, aprins şi tenace, pentru o «literaturănouă», «revoluţionară», «partinică», «antiburgheză» şi«anticapitalistă» («antiimperialistă»), insufleţită de «spiritleninist»." (p. 88). In aceeaşi direcţie "progresistă", binescanată critic: "Textele sale militante, de care am amintit,vehiculau, fără teamă de repetare, aceleaşi şi aceleaşi teze desprecum trebuie să fie cultura nouă, literatura revoluţionară, informulări clişeizate care, intr-adevăr, nu-i prea deosebeau scrisuldin epocă de acela al unor Moraru sau Novicov. Treptat, pentruurmăritorul atent, vor apărea insă diferenţe" (p. 89). Prin urmare- şi pe de altă parte: "Faptul că era om de gust, ba incă mai mult,că era dotat cu o specială capacitate de rapidă detectare atalentelor, l-a dovedit cu prisosinţă Paul Georgescu mizând primul,neezitant, pe incipientele manifestări publice, şi, uneori, inainteca acestea să se fi produs, ale unor tineri ca Nichita Stănescu,Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, MateiCălinescu. Devenind redactorul şef al «Gazetei literare», i-apublicat cât s-a putut de frecvent, a inceput să se refere la ei inarticolele sale şi, mai apoi, să le consacre exegeze care ausurprins prin promptitudine şi amploare (de pildă cronica in douănumere ale «Gazetei» la placheta de debut a lui Nichita Stănescu).Nu s-a limitat la impunerea tinerilor din cercul «Gazetei». Dedeparte urmărea şi incuraja evoluţia clujeanului D.R. Popescu sau abăcăuanului G. Bălăiţă, iar mai târziu, după epoca «Gazetei», pe aunor Şt. Agopian, Norman Manea şi pe a altora. Relaţiile pe carePaul Georgescu le avea cu tinerii (de fapt era el insuşi tânăr, inanii de care vorbesc, fiindcă nu implinise 40 de ani) luau repedeforma prieteniei" (p. 91).
Gabriel Dimisianu e un memorialistatipic şi pentru că urmăreşte şi focalizează mai degrabă binelefăcut de un subiect decât răul comis de el. E, aşa-zicând, unmartor elaborat şi nuanţat al apărării, iar nu un procuror culturalalert şi vehement, pus pe asedierea şi ruinarea demonstrativă aacuzaţilor. Atenţia lui merge şi spre textele scriitorilorsurprinşi in memorii, şi spre contextele in care acestea au apărut,incercând, la data respectivă, să perpetueze sau să schimbe ceva.Aceeaşi inţelegere bogată şi aprofundată a lumii noastre literarepulsând in memorie şi a literaturii propriu-zise trecute in istoriaei il face să scrie cu egală pătrundere despre Arghezi şi Vianu(profesorul la al cărui curs, de trei ani, a mers nesmintit),nedespărţiţii Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, "albatrosişti"stângişti ca Geo Dumitrescu, "şaizecişti" (cei mai mulţi) caNichita Stănescu şi Cezar Baltag, Fănuş Neagu şi Nicolae Breban,Nicolae Velea şi Ştefan Bănulescu, prieteni apropiaţi ca LucianRaicu, Sorin Titel, Marcel Mihalaş, Valeriu Cristea (a cărordispariţie o deplânge in pagini vibrante), brăileni demni deaceastă denominaţie şi bucureşteni totuşi simpatici, oameni cufuncţii decizionale, ca memorabilul sub toate aspectele ZahariaStancu, şi onirici rebeli ca Dumitru Ţepeneag...
Curiozitatea şi competenţa umană amemorialistului se opresc, practic, inaintea generaţiei '80. Deşicriticul i-a citit şi pe scriitorii mai noi, centrul de greutate alcărţii de faţă stă pe epoca incheiată in 1989 şi pe generaţia care,traversând-o, i-a rezistat şi supravieţuit. Vedem in tablou, pefundalul cenuşiu şi mohorât, numai partea bună a scriitorimiinoastre, bună sub raport moral şi estetic. O răzbunare aautorului-personaj care a fost obligat să suporte şi să inghităatâtea mizerii, in deceniile petrecute in redacţia "Românieiliterare", este să-i ignore memorialistic pe cei imposibil deevitat şi ignorat in episoadele de viaţă reală. Avem deci şi aiciun anumit unghi de distorsionare a lucrurilor şi faptelorconsumate, rămase in urmă. Numai că, in vreme ce regulasubiectivităţii dâmboviţene este să haşureze cu negru tot, aproapetot, cu excepţia nimbului strălucitor al autorului de memorii,operaţia lui Gabriel Dimisianu este una pozitivantă. O formă dediscriminare pozitivă care, in fine, imi place...
Semnificativă, din aceastăperspectivă, e intâmplarea amuzantă povestită chiar la inceputulcărţii, in textul (cu un titlu de asemenea edificator) Prezenţavechilor scriitori. Cu perfectul simplu ce insufleţeşte narativrelatarea şi pare că face cu ochiul cititorului avizat, autorulevocă discursul vârstnicului Al. Cazaban la o reuniune literară dela inceputul anilor '60: "Fu poftit in prezidiu unde se aflau, dupăcâte imi amintesc, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, ŞerbanCioculescu şi parcă şi alţi scriitori de vază, iar la celălaltcapăt al mesei, opus locului in care se afla Cazaban, un inaltactivist cultural al vremii, reprezentând C.C.-ul sau MinisterulCulturii. Când ii veni şi lui Cazaban rândul să vorbească, seridică şi incepu să spună cât era de măgulit că se afla intr-o atâtde ilustră companie, la acel prezidiu, ce mare cinste e pentru elsă fie alături de Ion Marin Sadoveanu, de Cioculescu, de Vianu, pefiecare ridicându-i in slăvi pe rând, pentru ce au făcut şi au dresin cultura română. Când ajunse la capătul şirului, unde era plasat,cum spuneam, inaltul activist, bătrânelul se opri. Işi scoaseochelarii cu rame groase, privi in direcţia omului puterii ca princeţuri, apoi işi puse din nou ochelarii, iar şi-i scoase, şi totastfel de vreo trei ori după care spuse candid: pe dumneata te rogsă mă ierţi, dar nu te văd bine! Culmea e că gluma lui Cazaban sedovedi şi premonitorie, căci la puţin timp după intâmplarea de laCasa Scriitorilor, şi fără legătură cu ea, inaltul activist fudebarcat din funcţie şi trimis la munca de jos" (pp.11-12).
Dincolo de hazul scenei, păstratşi amplificat in relatarea ei, e de făcut observaţia că singurulpersonaj anonimizat, fără nume (mai bine zis, fără dorinţamemorialistului de a-l fi aflat şi transmis), este inaltulactivist. Scriitorii importanţi atunci sunt importanţi şi acum.Numele lor contează şi in epoca trecută, şi in epoca actuală, şi inaceste memorii care fac punte intre ele. Dar funcţiile inalte alevechilor ideologi şi cenzori care au fost numai ideologi şicenzori nu i-au ajutat să reziste in timp. Numele lor nu maicontează.
In aceste pagini deopotrivă exacteşi nuanţate, aplicate şi fin literaturizate (portretul lui NicolaeVelea arată aptitudini de prozator in toată puterea cuvântului),melancolice şi lucide in proporţii egale, memoria binelui seactivează şi se regenerează, in timp ce memoria "rea", a răului,tinde să se şteargă. Printre atâtea subiectivităţi inflamate şiegolatrii de autori "neinţeleşi", luminoasa obiectivitate a luiGabriel Dimisianu e ceea ce criticul "şaizecist", prob şiperformant, i-a oferit acestui nu singur, dar singular memorialistal unei jumătăţi de veac scriitoricesc.
*) Gabriel Dimisianu, Oameni şicărţi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 384p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n.19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea deLitere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la EdituraPolirom. A ţinut cronica literară in Adevărul literar şiartistic (1997-2005), apoi in Romania literară(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul decultură, Idei in dialog, Bucureştiulcultural,Caiete critice, precum şi la ziareleEvenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la RadioRomania Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctorin Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti,cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert dedeschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare,Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania şi Premiul"Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache;Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie;Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romană; Un omdin Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară alAsociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu OctavianPaler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romană.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
