Tate Modern îşi aniversează anul acesta zece ani de laînfiinţare cu o expoziţie gargantuescă dedicată lui Paul Gauguin,care explorează miturile create şi întreţinute de şi în jurulmarelui sintetist.
Dacă primăvara londoneză a fost dominată de "Adevăratul VanGogh" de la Royal Academy, toamna ne regalează cu un alt tur deforţă cultural: "Gauguin, creatorul mitului". De peste 50 de aninimeni nu s-a încumetat să organizeze o retrospectivă Gauguin înLondra, iar megaexpoziţia de acum a înregistrat vânzări-record debilete încă inainte de a se deschide.
Cele peste 150 de lucrări din colecţii naţionale şi private dintoată lumea, inclusiv celebrele "Nevermore O Tahiti" (de laCourtauld Gallery, Londra), "Femei la scăldat" (de la NationalGallery of Art, Washington), "Două femei la scăldat" (de la Museode Bellas Artes din Buenos Aires), "Christ Galben" (de laAlbright-Knox Art Gallery, Buffalo, New York State), "Viziune dupăpredică", cunoscută şi ca "Lupta lui Iacob cu îngerul" (de laNational Gallery, Scoţia), "De unde venim? Ce suntem? Încotro neîndreptăm?"(de la Museum of Fine Arts din Boston), "Autoportret cuManao tu Papau" (de la Musée d'Orsay, Paris), "Strămoşii Tehumanei"(de la The Art Institute din Chicago) sau "Maternitate" (de laErmitaj, Sankt Petersburg) sunt un adevărat festin plastic.
Retrospectiva este aranjată tematic (Sala 1: "Identitate şi creareapropriului mit"; Sala 2: "Să faci din familiar straniu"; Sala 3:"Peisaj şi naraţiune rurală"; Sala 4: "Teme sacre"; Sala 5:"Ficţiunea feminităţii"; Sala 6: "Titluri care fac aluzie şititluri care eludează"; Sala 7: "Povestitor de poveşti"; Sala 8:"Paradisul pe Pământ") şi riscă să-i ameţească chiar şi pecunoscători, nemaivorbind de publicul care vine prima dată încontact cu Gauguin. De menţionat poate şi faptul că picturile luiGauguin ţipă după lumină naturală, dar Tate Modern nu ne dă decâtşansa de a le vedea iluminate artificial.
Patul lui Procust
Pornind de la premiza că toată lumea îl judecă pe Gauguin ca peun monstru amoral şi un pedofil decăzut, curatorii actualeiexpoziţii de la Tate Modern se luptă să-i restabilească reputaţiaîn faţa feministelor pudibonde şi să-l mutileze în patul luiProcust al corectitudinii politice proprii mileniului al treilea. Eadevărat că o nouă generaţie de vigilanţi culturali privesc viaţaşi opera lui Gauguin prin lupa sexismului, a colonialismului sau aturismului sexual. Dar e o clică minoritară de critici de artă,care nu cred că merita atâta atenţie.
În loc să discute deschis peregrinările artistului în contextulrelaţiilor din colonii în secolul al XIX-lea - unde a-ţi luatemporar o preatânără soţie (vahini) era cutuma acceptabilă şiîncurajată de ambele părţi şi unde, cum remarca cineva cu umor,localnicii nu se speriau nici când vajnicii englezi careadministrau plantaţiile de cauciuc din Malaezia îşi luau băieţeidrept neveste, Belinda Thomson, curatorul principal al expoziţieide la Tate Modern, încearcă o operaţie de igienizare a mitului luiGauguin, cu explicaţii prozaice care până la urmă anihilează tocmaiceea ce intrigă, şochează şi fascinează în arta sa.
Povestea începe cu Don Mariano de TristanMoscoso
Ce-o fi rău în dispunerea cronolgică şi adăugarea materialelorcomparative care să te dumirească asupra evoluţiei stilistice a luiGauguin rămâne o întrebare retorică. Tot e bine că s-au gândittotuşi şi la vizitatori, nu numai la critici, şi că au adăugat douăgalerii cu material biografic aranjat cronologic şi care tefamiliarizează prin fotografii, scrisori, manuscrise şi postere deepocă de la Expoziţia Universală din Paris, 1889, cu destinulpictorului peripatetic, dar şi cu biografiile sale romanţate. Parcăînsurat cu geografia, Gauguin bate mapamondul în căutare de sine şide paradisuri pământeşti, aspiră la un tărâm al plăcerilor înmările Sudului, dar nu e niciodată prea departe de Dumnezeu.
Nu tocmai "sălbatic", nu tocmai "inca", francezul Paul Gauguin setrage de fapt pe linie maternă dintr-o veche familie aristocraticăspaniolă, stră-străbunicul său, Don Mariano de Tristan Moscoso,provenind dintr-o familie de nobili spanioli stabiliţi încă dinsecolul al XVII-lea la Arequipa, în Peru. Şi astăzi Arequipa facenotă aparte faţă de restul Peru-ului, păstrând încă parfumul apuseinobilimi spaniole, o lume cultă, sofisticată şi profund religioasă.Oraşul alb, renumit pentru arhitectură colonială somptuoasă,predominant albă şi catedralele grandioase adăposteşte o faimoasămânăstire catolică, Catalina.
Dar să revenim la stră-străbunicul Don Mariano: ca toţi copiii deviţă şi cu stare, Don Mariano a fost trimis întâi la Paris lastudii şi ulterior, prin 1790, în Spania, ca să urmeze o carierămilitară (la vremea aceea, Peru era încă sub dominaţia spaniolă).Aici o întâlneşte şi se însoară cu Anne-Pierre Laisnay, ofranţuzoică refugiată. Împreună vin la Paris prin 1800 şi sestabilesc în afluenta comunitate sud-americană. Deoarece nu auîntocmit formele de căsătorie civilă conform noilor reglementărifranceze, la moartea prematură a lui Don Mariano, în 1807, mariajuleste invalidat în ochii jurisdicţiei franceze, extinsă acum şi înPeru, iar tânăra văduvă se trezeşte singură, cu doi copii, exclusăde la moştenirile substanţiale din Franţa şi din America deSud.
Bătălia pentru avere e preluată de fiica ei, Flora Célestine(bunica lui Gauguin), care călătoreşte în Peru între 1833-34 ca săfacă apel la bunele sentimente ale familiei Moscoso. Reuşeşte şicâştigă chiar şi dreptul de a purta numele familiei, devenind FloraTristan. Sub noul nume publică un volum despre călătoriile prinPeru, "Peregrinările unui paria"(1838), şi devine cunoscutămediului scriitoricesc parizian, legând o prietenie durabilă cuGeorge Sand.
Catalogul însoţitor al expoziţiei londoneze, "Gauguin, creatorulmitului", editat tot de Belinda Thompson, explorează (din fericiremai puţin tematic şi mai mult cronologic) şi descendenţa lui PaulGauguin din artistul şi gravorul francez André Chazal. Acesta seîndrăgosteşte până peste cap de frumoasa şi tânăra sa asistentă,Flora Tristan, cu care se căsătoreşte. Temperamentul coleric albunicului, posesiv şi pasional, eclipsează curând tandreţea cătresoţie şi copii, iar Flora îl părăseşte deşi era gravidă cu celde-al treilea copil. Chazal invocă dreptul patern asupra copiilorşi reuşeşte să-i obţină.
Flora Tristan descoperă că Chazal o abuzează sexual pe Aline(viitoarea mamă a lui Paul Gauguin), îl acuză de incest şirecâştigă custodia copiilor. Chazal o urmăreşte şi o împuşcăîntr-un moment de furie în 1838; Flora supravieţuieşte atacului,iar Chazal intră la închisoare pe viaţă.
Odată bătălia pentru copii şi recunoaşterea apartenenţei laaristocraţia spaniolă câştigată, Flora Tristan se lansează în luptapentru drepturile celor mai puţin avantajaţi de soartă şi publicăobservaţii pertinente asupra sărăcimii din Anglia şi Franţa,devenind un avocat redutabil al acestora până la moartea ei în1844. La scurt timp după decesul Florei Tristan, Aline, fiica ei,se căsătoreşte în 1846 cu Clovis Gauguin, ziarist şi republicanînveterat, iar Paul Gauguin se naşte la Paris, în iunie 1848, pestrada Notre-Dame-de-Lorette, la două case mai jos deDelacroix.
Critic acerb al lui Louis Napoleon Bonaparte în ziarul "National"pe care îl edita, Clovis Gauguin îşi îmbarcă întreaga familie sprePeru în 1849, temându-se de repercusiuni după alegerea lui Napoleonal III-lea ca preşedinte al Republicii Franceze. Dar Clovis nurezistă traversatului şi face un atac cerebral, fiind înmormântatîn Patagonia. O surpriză plăcută o aşteaptă însă pe Aline şi pecopiii ei la Lima: în 1851, soţul unei verişoare, Don Jose RufinoEchenique, este ales preşedintele Peru-ului, iar Aline, Paul şiMarie cunosc un mic paradis domestic într-una dintre aripilepalatului prezidenţial.
În 1855 izbucnirea războiului civil din Peru şi perspectiva uneimoşteniri pe linie paternă îi face să se reîntoarcă în Franţa, undePaul Gauguin ajunge intern la o şcoală din Orleans. Nostalgiazilelor fericite din Lima avea să-l urmărească permanent şi, de cumîmplineşte vârsta de înrolare, se îmbarcă pe o navă spre America deSud. De acum încolo, Gauguin avea să-şi petreacă toată viaţa încăutarea Edenului copilăriei.
Copilărie în care gravitase în jurul unor personaje, mai mult saumai puţin bastarzi aristocraţi, pasionali, care se ameninţă şi sebat pentru avere cu progeniturile de peste Atlantic, şi mai mult casigur că "sălbăticia" şi nonşalanţa caracterului său provin maidegrabă din sângele albastru spaniol (genealogia lui TristanMoscoso fiind atestată până la Borgia) şi din genele lui Chazal,furiosul gravor francez, decât din pretinsa moştenire "inca".Proaspătul câştigător al Premiului Nobel pentru literatură pe 2010,peruvianul Mario Vargas Llosa - născut, culmea, la Arequipa, dedicăun întreg roman similitudinilor dintre Flora Tristan, bunica şinepotul Paul Gauguin, în "Paradisul de după colţ".
Gauguin însă şi-a construit o identitate exotică, de extracţieinca, care a prins în cercurile artistice franceze, călcând peurmele bunicii sale.
Legăturile Florei Tristan cu afluenta societate de expatriaţisud-americani din Paris sunt adâncite de Aline şi vor pava intrarealui Paul Gauguin în aceste cercuri pe cât de bogate, pe atât dehedonist-decadente. În special bancherul şi avizatul colecţionar deartă Gustav Arosa, un "prieten" apropiat al mamei sale şi tutoreoficial al copiilor după moartea Alinei, va juca un rol importantîn formarea tânărului rebel. După cinci ani pe mări şi oceane şiprima escapadă de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent de ranguldoi pe vasul "Chili", Gauguin este momit de Arosa cu o existenţăpariziană prosperă de… agent de bursă. Domesticit pentru moment,Paul Gauguin este introdus simultan atât în "cazinoul" burseipariziene, cât şi în lumea impresioniştilor. Se însoară cu o danezăprosperă, Mette Sophie Gadd, în 1873, iar în următorii 10 ani auîmpreună cinci copii, favorită fiind fetiţa născută în 1877 şibotezată Aline, în memoria mamei sale.
Gauguin îşi propune să devină geniu alpicturii
Născut cu o decadă mai târziu decât Cézanne şi cu una maidevreme decât Seurat, Gauguin nu are ambiţii timpurii de pictor. Înprimii cinci ani pe mare, de la Cercul Polar până în India sau înAmerica de Sud, îşi umple timpul liber cu băutura, frecventareabordelurilor şi cioplitul în lemn. La 23 de ani dă iar de gustulbanilor la Bursa din Paris, aşa cum nu mai văzuse din Lima, încopilărie, şi devine respectabil cap de familie, colecţionar deartă şi pictor de duminică.
La 35 de ani, odată muşcat de morbul creativităţii, îşi propune sărivalizeze cu cei pe care până acum doar îi colecţiona. Mâna sorţiiface ca bursa să colapseze în 1883. Gauguin îşi reaşazăpriorităţile, părăseşte nevoit dar fericit lumea finanţelor şitreptat şi familia şi se dedică noului rol - artist de geniu.Premoniţie, pact cu Dumnezeu sau cu diavolul ori încredere oarbă însine, cert este că Gauguin îşi programează să devină geniu alpicturii moderne.
Un intelect redutabil, deşi nu prea citit, Gauguin are raraabilitate de a extrage crema din ideile şi curentele artistice dinjurul său şi de a o fructifica mai bine decât ar fi făcut-oiniţiatorii înşişi, deşi nu fără consecinţe şi drame: Emile Bernardîl acuză că îi fură ideile a propos de sintetism, EmileSchuffenecker că îi fură nevasta, Van Gogh îl fugăreşte cu briciul.Deşi expune iniţial în Saloanele impresioniştilor, se scuturăcurând de ei şi de pointilişti ca de nişte manierişti fărădimensiune spirituală şi, pe la mijlocul anilor 1880, îşi va ficonturat deja viziunea şi limbajul inconfundabil.
Expoziţia de la Tate Modern ne aminteşte constant de gravurilejaponeze, de imaginile budiste sau egiptene, de exponateleetnografice de la Expoziţia Universală, de fotografiile şireproducerile pe care le căra în geamantan ca aide-memoir, neinduce gândul că acestea i-au declanşat geniul creator. Darintelectul la Gauguin premerge ochiului: se hrăneşte din lecţiilelui Degas, Puvis, Seurat, Signac, Pissaro, Cezanne, Emile Bernardşi colonia de la Pont-Aven, dar produce altceva. "Pierdereafecioriei" în 1890 apare ca un summum a ceea ce a absorbit, dar şica logică anticipare a misterioasei "Nevermore" în 1897. Gauguinşi-a găsit vocea.
Paradoxul e că ştie că nu e un mare pictor, dar crede că este unmare geniu. Ca şi vulpea (unul dintre simbolurile sale favorite,prezentă şi în "Pierderea fecioriei") el adulmecă toate exprimărileplastice trecute şi prezente, culte şi popular exotice şi extragedoar atâta cât să sară direct în Olimpul nemuritorilor. "Sunt unmare artist şi o ştiu", e motto-ul care-l susţine şi împingeînainte.
Înapoi la Tate Modern
În Sala 4: "Teme sacre", avem compoziţia "Viziune după predică",cunoscută şi ca "Lupta lui Iacob cu îngerul", care ilustreazăideile şi regulile sintetismului, creatul din memorie şi/sauimaginaţie pentru a elimina neesenţialul, planuri de culorireliefate prin contururi ferme, multiple puncte de fugă şirenunţarea la perspectiva tradiţională, dar le şi depăşeşte. Prinaşezarea surprinzătoare a motivelor, Guaguin leagă două planuri alerealităţii: femeile bretone şi imaginea palpabilă a credinţei lor.Ca să nu mai vorbim că, la o a treia lectură (anecdotică de dataaceasta), vedem că apare şi nasul coroiat al lui Gauguin într-uncolţ, şi profilul lui Madeleine Bernard (iubita en tete) încelălalt.
În Sala 5, botezată "Ficţiunea feminităţii", apar în fine imaginilefamiliare din Polinezia. Capitolul tahitian se deschide cu "HaereMai" (1891), "Te Poi Poi" (1892), sau cu "PastoralăTahitiană"(1898), "Manao Tu Papau" (1982) şi continuă cu"Autoportret cu Manao Tu Papau" (1893), Te Pape Nave Nave" (1898),"Nevermore, O Tahiti" (1987), "Două femei tahitiene" (1899). Odatăajuns în paradisul visat, Gauguin se dezbară atât de hainele şimorala franceză a epocii, cât şi de nevoia de a picta ca un francezprins în iureşul inovaţiilor de sfârşit de secol XIX. Tahiti nu sedovedeşte a fi raiul lipsit de griji visat, păgânismul şi animismulcăutate au făcut loc creştinismului misionarilor, dar, nota bene, eun loc în care regulile nu se mai aplică. Vizionarismul lui Gauguindepăşeşte cu mult epoca, lasă frâu liber subconştientului, îlilustreză pe Freud înainte ca acesta să-şi fi articulat teoriile,se joacă cu conceptele şi culorile atât de îndrăzneţ (văzute peviu, pot să spun cu mâna pe inimă că nici o reproducere nu e înstare să le redea somptuozitatea), că şi astăzi copleşeşte şişochează. O fi Cezanne precursorul cubismului, dar picioarelesolide ale frumuseţilor tahitiene ale lui Gauguin anticipeazăfemeile lui Picasso din 1920, cloisonismul şi contururile negreaveau să devină eşafodajul cubismului analitic, interesul însculpturile polineziene va găsi ecou în măştile africane ale luiPicasso.
E mai limpede ca oricând în această retrospectivă că Gauguin atrasat linii directoare pe care vor orbita fauviştii, Matisse,Derain; vor inspira câmpurile de culoare ale lui Rothko sau BarnettNewmann şi probabil că lista celor care îşi vor găsi puncte dereper în geniul său nu e încă închisă. Galbenul şi brunulcomplementare cu care pictează trupurile din "De unde venim?"(1897), puse pe albastrul şi verdele tropical, nu caută o "muzică apicturii", ci o armonie neîndulcită a universului, sunt o meditaţieasupra vieţii care rezonează poate mai bine astăzi decât acum unsecol.
În Sala "Paradisul pe Pământ", libertatea creatoare atinge cotenoi. Paradisul erotic pe care-l gustă neinhibat în Atuona, peinsula Hiva Oa (ultima sa destinaţie, în arhipelagul InsulelorMarchize) devine pentru Gauguin "Casa juisării", a plăcerii şienergiei dezlănţuite care premerge procrearea. Porticul sculptatastfel, intitulat şi puţin apreciat chiar de Vollard, care l-aachiziţionat, şi şi mai puţin de localnicii şi misionarii dininsulă, te face să roşeşti şi acum când teoriile autogratificăriisunt la ordinea zilei.
Şi pentru că am ajuns la sculptura lui Gauguin, un cuvânt se merităspus şi despre ceramicile sale la fel de radicale, prezente înexpoziţie. "Vasul dublu" din 1886 sau "Vasul dublu cu mască defemeie" din 1887 sunt clar reminescenţe ale ceramicii culturiiMochica din Peru, la fel de neinhibată erotic, cu care Gauguin erafamiliar din Lima, din anii Edenului copilăriei.
Într-un fel cercul se deschide şi se închide în Paradis, de ambelepărţi ale Pacificului, viziunea artistică a lui Gauguin are ocoerenţă interioră şi spirituală profundă, eliberatoare şinovatoare dar în continuare enigmatică.
Pe porticul "Casei juisării" din Atuona e scris parcă cu limbă demoarte: "Fiţi misterioşi". Parcă ne-a programat să ne minunăm lanesfârşit.
Deci sfatul meu este, dacă vă aflaţi la Londra: bucuraţi-vă deregalul Gauguin de la Tate Modern, geniul fecund şi fericit, darfără să daţi bani pe ghidul audio sau să vă aplecaţi prea multasupra notelor explicative.
Mai bine citiţi blogul Christinei Riding, unul dintremuzeografii neoficiali, şi amuzaţi-vă de anecdotica pregătiriiexpoziţiei. Când plănuiau retrospectiva de la Tate Modern, îşiaminteşte Christine, "ne-am gândit să familiarizăm şi copiii cuopera marelui Gauguin şi am decis publicarea unei cărţi accesibilecu picturi reprezentând păsări şi animale. Cineva a sugerat să onumim P Go, ca referinţă directă la modul cum Paul Gauguin îşisemna adeseori pânzele şi care părea foarte nimerit pentruilustraţiile cu pinguini. Mai mult, găsiserăm că în Tahiti Gauguinavusese un câine numit Pego, o anagramă a semnăturii, ne-amimaginat. Dar planul a trebuit curând alterat când ne-am dat seamacă pişicherul de Gauguin semna ca atare făcând aluzie la pego,organul bărbătesc în jargonul marinăresc francez".
Londra, noiembrie 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
