"Captiv in regatul celor doua coroane" este un roman SF care se adreseaza cititorilor indragostiti de aventuri insolite si in mod special tinerilor, care in acest moment sunt complet neglijati, ca public-tinta, de catre prozatorii romani. James Kart, eroul principal, savant si sef al unei catedre universitare, "pica" intr-un univers trasnit, cu legi si tehnologii subtile, in care intreaga lui experienta stiintifica e data peste cap. El reuseste sa evadeze in clipa cand isi da seama ca "necunoscutul" in care a intrat nu poate fi inteles si dominat de "cunoscutul" in care traise pana atunci.
Structurata ca o partida de sah (la o scara inaccesibila gandirii noastre rationale), actiunea ne convinge ca, in fata obstacolelor pe care viata ni le pune in cale, este necesara o gandire sahistica, singura care te ajuta sa prevezi miscarile adversarului cu cel putin trei-patru mutari inainte.
Mihai Sipos (ziarist care a semnat in "Informatia Bucurestiului", "Romania pitoreasca", "Romania libera") este la prima confruntare editoriala cu cititorii, dupa ce un prim roman al sau a stat nepublicat, in ultimii ani ai comunismului, la Editura Cartea Romaneasca, desi a beneficiat de un referat superelogios al intransigentului critic care a fost Cornel Regman.
1.
- Ne oprim aici, domnule profesor!
Am inaltat din umeri. Entuziasmul din primele nopti de veghe se topise de mult. Megalitii nu mai prezentau interes pentru mine. Puteau sa joace sah sau ping-pong, mi-era indiferent. A doua zi, oricum, eram decis sa parasesc platoul. De altfel, prapastia in adancul careia fusesera modelati ii pazea cu strasnicie.
- Luna incepe sa se inalte, observa ghidul. Pot fixa trepiedul?
- Faci cum vrei, Finck.
Sub razele lunii, platoul arata si mai straniu. Natura, care de regula are un simt exact al proportiilor, nu facuse aici decat sa arunce cu pietre; pe o raza de cateva zeci de kilometri, nu vedeai decat stanci. Si, ca bizareria sa fie deplina, sapase, chiar in mijloc, o prapastie de cosmar. O prapastie ce inghitise pana acum trei dintre membrii expeditiei noastre. Printre ei, si asistenta mea Iulia.
- Stanca pe care stam acum, domnule James, se simti ghidul obligat sa ma informeze, se numeste Stanca Insangerata. E un loc sfintit de trupurile regilor trimisi in Vesnicie, adauga el cu un respect ce mi se paru deplasat. Si numai din acest loc Sfintii de Piatra isi dezvaluie taina.
- Sa speram, Finck.
Finck era un om de munte excelent si un ghid de nepretuit. Mai toate expeditiile trimise sa descifreze taina megalitilor care joaca sah apelasera la serviciile lui. Era indragostit de acest masiv stancos si inospitalier. Pentru el, fiecare piatra avea un nume si o poveste. Limbajul sau colorat ajunsese insa sa-l scoata atat de mult din pepeni pe profesorul Christoff, incat acesta ii interzisese sa mai deschida gura cand se afla el prin apropiere. "Sfintii dumitale de piatra sunt doi bolovani mari si lati, de care natura si-a batut joc dandu-le infatisare de om. Atat!".
- E vremea sa montez teleobiectivul. Curand incepe partida...
Cu ajutorul unor filtre speciale, Christoff reusise sa fixeze, pe o pelicula ultrasensibila, cateva secvente. Megalitii aratau ca doi uriasi care, fata in fata, pareau ca mediteaza la ceva. Intre ei, o imensa dala de piatra, pe suprafata careia o sumedenie de puncte albe si negre isi schimbau, in chip misterios, pozitiile de la o secventa la alta.
- Ei traiesc, domnule profesor, spuse soptit Finck dupa ce-si termina treaba si se aseza langa mine. Nu sunt doar niste simple pietre cioplite de vant. Daca, printr-un miracol, reusiti sa ajungeti acolo, jos, va veti convinge ca miscarea de pe Marea Tabla de Sah este reala, nu un simplu joc al razelor de luna, cum pretinde domnul Christoff.
- Si, totusi, ipoteza profesorului Christoff e singura care sta in picioare. Povestile dumitale sunt frumoase, dar nu-mi cere sa le iau in serios. Sunt om de stiinta, Finck, nu poet oniric.
- Ei traiesc, domnule profesor, repeta el cu o insistenta iritanta, in nemiscarea lor au viata, forta, inteligenta. O sa vedeti...
N-am mai auzit continuarea. Am simtit doar cum picioarele isi pierd punctul de sprijin si cum mana lui Finck, intinsa spre mine, incerca zadarnic sa ma sustina. Cateva secunde mai tarziu, ma pravaleam in prapastie.
2.
Uriasi, tacuti si imobili, megalitii n-aveau ochi decat pentru masa de sah. Aparitia mea nu le starnise nici un pic de interes. Eram, pesemne, din punctul lor de vedere, un soi de musca ce putea fi ignorata atata vreme cat nu devenea sacaitoare. Mi-am zis ca nu e cazul sa ma simt jignit si m-am apropiat prudent de unul dintre ei. Era, asa cum ma asteptam, din granit. Incurajat, mi-am facut vant si am inceput sa ma catar pe spinarea lui. Omul-Stanca nu se opuse. Doar aerul, pe masura ce urcam, devenea din ce in ce mai dens si mai greu de respirat. Curand, cu destule eforturi, am atins o inaltime de unde puteam privi nestingherit desfasurarea partidei.
Piesele, din lemn sau poate din piatra, pareau sa aiba inaltimea unui om de talie mijlocie. Descoperirea nu m-a surprins. As fi fost cu adevarat uimit, daca cei doi colosi ar fi folosit piese de marimea unui degetar. Nici imbracamintea lor nu-mi starni prea multa mirare. Mirarile isi au desigur si ele rostul lor, dar, daca nu-s controlate atent, ne arunca in conflict cu bunul nostru simt, care nu se lasa pana nu taie firul in patru: "Cine le-a facut hainele?", "Cine le sterge de praf?"... Nu era intelept sa intru in amanunte. Cel putin nu acum.
Sahul fusese candva una dintre marile mele pasiuni. Si mai era inca. Din pacate, partida care se desfasura jos, la picioarele mele, cu greu putea fi taxata drept interesanta. Un moment m-am intrebat daca are sau nu sens sa-mi pierd vremea. Doar harababura care cuprinsese intreg spatiul de joc m-a tinut locului. Din copilarie nu mai chibitasem o intrecere atat de trasnita. Mi-au trebuit cateva minute bune ca sa inteleg ceva. Demn de remarcat era faptul ca Sfintii de Piatra, cum le spunea Finck, desi adanc concentrati asupra pieselor de sah, nu faceau nici un efort pentru a le pune in miscare; piesele alunecau usor, impinse parca de un resort launtric. Numai vibratia aerului, ce insotea fiecare mutare, imi dadea de inteles ca imobilitatea lor este inselatoare.
Megalitul pe umarul caruia ma asezasem juca cu albele. Aiureala de pe tabla era, in mare parte, opera lui. Se vedea ca-i incepator. Din prostie in prostie, pierdea teren vazand cu ochii. Dupa un schimb de piese, schimb in care negrul isi dovedi iscusinta, se lasa amagit de un cal, in urmarirea caruia isi trimise intreaga armata. Era sfarsitul! In preajma regelui nu mai ramasese decat un singur ofiter. Matul era inevitabil. Dama si Turnul de Negru isi incrucisasera bateriile asupra lui.
Imboldul de a interveni a fost mai puternic decat mine si suna ca un ordin. Am sarit si, purtat de aceeasi unda misterioasa care cu putin timp in urma ma depusese nevatamat pe fundul prapastiei, am aterizat pe masa de sah.
- Nu te misca, imi sopti ofiterul in stanga caruia picasem, pana una alta esti pion de F2.
Mi-am propus sa fiu calm. Situatii aparent fara noima se intalnesc, la urma urmelor, si in viata de zi cu zi. Rostul mintii este sa le depaseasca dezinvolt. O minte bine dresata este un instrument util. Universul ilogic in care cazusem nu putea fi dominat decat prin acceptare. Din pacate, nu era vreme de meditatii. Dama de Negru, stiind pista libera, se avantase vijelios spre ofiterul aflat in dreapta mea, pe G2. M-a descoperit de-abia cand s-a lovit de mine. Impactul imi dadu fiori.
- Ce se petrece aici, domnule Athon?
Regina de Negru nu avea mai mult de douazeci de ani. tinuta maiestuoasa, coroana stralucitoare, ca si mantia-i regala ma impresionara profund.
- O noua piesa pentru Sfintii de Piatra, Maiestate, raspunse respectuos ofiterul din G2. Acum fii atent, straine...
Colosul din fata mea, caruia, pesemne, ii trebuisera cateva secunde ca sa priceapa ca sunt o realitate obiectiva, incepu deodata sa vibreze. O moleseala stranie ma cuprinse.
- Respira adanc, imi sopti precipitat G2. Respira si gandeste-te ca ploua.
N-a fost usor. Plamanii refuzau sa primeasca aer. Incet, printr-un efort de vointa care puse in alerta toate resursele organismului meu, respiratia mi-a a devenit iarasi ritmica si profunda. Ploaia, pe care apoi am revarsat-o mental peste nervii mei, rascoliti adanc de uriasa cantitate de energie proiectata asupra mea, a fost ca un dus rece. Moleseala a disparut subit.
- Sfintii de Piatra te-au acceptat, ma lamuri G2. Felicitarile mele! Sunt sigur ca Maiestatea Sa, Regele de Alb, este multumit de dumneata. I-ai salvat viata.
- Nu v-as sfatui sa va faceti iluzii, domnule Athon, ii taie din elan Dama de Negru. Luna n-a trecut inca de Stanca Insangerata.
Stanca Insangerata? Daca era vorba de aceeasi stanca despre care imi vorbise Finck, cu numai trei sferturi de ora in urma, replica reginei era departe de a fi spirituala. "...E sfintita de trupurile regilor trimisi in Vesnicie...". Limbajul pitoresc al ghidului nostru ascundea inlauntrul lui o cruzime care acum iesea la iveala. Am ridicat privirile spre cer, incercand sa-l privesc cu o noua intelegere. Deasupra mea, sus, sus de tot, stanca de pe care alunecasem de abia se zarea. Un varf de ac care zgaria cerul.
- Cam cate minute mai putem rezista, Athon? intreba o voce grava din spatele meu.
- Nu prea multe, Sire.
Desi incerca sa para stapan pe sine, era mai mult decat ingrijorat. Din locul unde presupuneam ca se afla, veneau spre mine valuri de neliniste. In timpul studentiei, sub indrumarea profesorului meu de matematica eterica, analizasem de mai multe ori acest soi de unde si, de fiecare data, fusesem uluit de imensa forta de distrugere de care erau capabile. Energia Fricii, cum o numea batranul meu dascal, putea da peste cap si cele mai dotate organisme.
- Daca doriti, putem incerca sa amanam sfarsitul partidei, mi-am oferit eu serviciile.
Oferta mea nu era total dezinteresata. Protectia unui monarh nu putea fi, chiar si in lumea rasturnata in care alunecasem, altfel decat binevenita.
- Caderea mea pe tabla de sah, am continuat eu, n-a fost intamplatoare. V-am vazut in dificultate si am venit sa va dau o mana de ajutor. Am reusit, dar din pacate nu pentru multa vreme. Daca negrul isi reorganizeaza fortele pe coloana mea, sunteti din nou, Sire, in pericol de mat.
- In cate mutari?
- In patru, daca adversarul dumneavoastra este lasat sa-si faca jocul, in zece, daca sacrificati Dama pe Tura care-l tine blocat pe G2.
Regina de Negru tresari violent. Doi ochi negri, de o frumusete salbatica, ma fulgerara scurt si semet.
- Iertati-l, Maiestate, interveni repede G2. A sosit de curand si nu cunoaste eticheta de la curte. Vine, probabil, dintr-o tara cu traditii republicane.
- Consiliul celor Doua Coroane va decide, domnule Athon.
O clipa mai tarziu, ne-a intors spatele. Suverana, rece, dispretuitoare. Am simtit, deodata, ca mi-e frig. Pana si parfumul ei avea o duritate metalica.
- Mai ai multe de invatat, tinere, spuse Regele de Alb. Stradania pe care o depui ca sa-mi salvezi capul te onoreaza, dar fii atent sa nu-l pierzi pe al dumitale.
- Maiestatea Sa are dreptate, imi sopti Athon. Aici, reginele sunt sacrosancte si, conform regulilor noastre, n-au voie sa fie scoase din joc inainte ca Luna sa scalde stanca in lumina ei. Propunerea dumitale e o crima de lezmajestate si multi au fost spanzurati pentru delicte mai mici. Cauta alta solutie.
- Un cal poate fi sacrificat?
- Daca e neaparat necesar... Cum te numesti?
- James. James Kart.
- Prea bine, James. Te ascultam.
Cunosteam bine pozitia pieselor si stiam ce am de facut. Prin caderea calului, castigam cel putin cinci mutari, fie ca negrul accepta sau nu sacrificiul. Athon aproba tacut tactica propusa.
- Totul e sa-l hotaram pe Marchizul de G1 sa se lase scos din joc, spuse el ingandurat. Credeti ca veti reusi, Sire?
- Sa-ncerc!
Urmara cateva clipe de tacere adanca. Am vrut sa intreb ceva, dar Athon imi facu semn sa stau linistit.
- Marchizul nu raspunde, spuse regele gafaind. Cred ca regele Alfonso imi bruiaza mesajul. Ma poti ajuta, Athon?
- Nu, Sire. Stiti bine ca nu am voie. Va poate ajuta, insa, tanarul nostru prieten. I-am verificat forta numenica.
Forta numenica? Termenul mi-era cunoscut. Era forta mentala concentrata asupra unui obiectiv. Un pachet de ganduri, care putea fi aruncat ca o ghiulea. Numele venea, probabil, de la grecescul noumenon.
- Dragul meu, mi se adresa Athon, ceea ce ai de facut e o joaca pentru dumneata. Te concentrezi cateva secunde si vei simti cum armonia te invaluie. O lasi sa te patrunda. Curand, vei avea senzatia ca nu mai existi. Sa nu te sperii. O clipa mai tarziu, ii vei vedea mental pe cei doi megaliti, care ne sunt zei si stapani. Cand te vor intreba ce doresti, le plasezi mutarea de care avem nevoie. O durere ascutita va fi semnul acceptarii. Da-i drumul!
Noua experienta m-a dus pana in pragul lesinului. Cand am iesit din transa, eram epuizat.
- Sunt efectele efortului mental, ma linisti Athon. Sire, se adresa apoi regelui, puteti trimite mesajul marchizului, circuitele au fost deblocate.
Sacrificiul unui ofiter a surprins, in egala masura, cele doua armate. Linistea care s-a asternut pentru o clipa mi-a dat de inteles ca Marii Seniori nu agreau initiativa mea. Marchizul a iesit batos si demn; in lumina firava a razelor de luna, obrajii lui ardeau.
- ti-ai facut un prieten, James, zambi Athon. Si nu numai unul. Din fericire, pionii te privesc cu simpatie.
Pionii, intr-adevar, nu pareau sa-mi poarte pica. Scoaterea din joc a marchizului nu-i deranjase catusi de putin. Infatisarea lor placuta si deschisa era dublata de o gratie aproape feminina.
- Ai spirit de observatie, ma lauda Athon cand ii comunicai impresiile mele. Cateva mici retusuri doar: nu-s tineri, ci tinere; si nu-s gratiosi, ci gratioase. Cu feminitatea ai brodit-o.
- Pionii sunt...
- Sunt doamne, James. Marile Doamne ale regatului nostru. Fac parte din suita celor doua regine si au, alaturi de Marii Seniori, un loc important si un cuvant de spus in Consiliul celor Doua Coroane, consiliu care, de altfel, la cererea regelui Alfonso, va decide nu peste multa vreme soarta dumitale.
Soarta mea? Consiliul celor doua Coroane? Regi? Regine? Barbati-cai? Femei-pioni? Marile Doamne? Marii Seniori?... Un moment am crezut ca e de datoria mea sa ma intreb daca visez sau nu, dar am renuntat spunandu-mi ca, de regula, granita dintre vis si realitate e conventionala si ca, in situatia de fata, intrebarea ar fi complicat si mai mult lucrurile. Nu-mi ramanea decat sa le las sa curga de la sine si, mai ales, sa nu-mi fac griji. Cand viitorul e nesigur, omul intelept ramane pe loc, adica in spatiul si in timpul din preajma sa. In cazul meu, trebuia sa ma adun si sa ma concentrez doar asupra partidei. Atat si nimic mai mult.
- Ordonati Turnului din A5 sa ocupe pozitia din F5, ii sugerai monarhului de alb.
Regele Alfonso, iritat de rezistenta noastra, incepu sa faca greseli. Prin cateva manevre ingenioase, am prelungit jocul cu inca douasprezece mutari. Cand Dama de Negru razbi, in cele din urma, apararea regelui alb si striga triumfatoare mat, acesta ii arata zambind Luna. Luna trecuse de mult de Stanca Insangerata.
- E randul meu, tinere, imi spuse regele inainte de a parasi masa de sah in fruntea trupelor sale, te astept in sala de consiliu. Domnul Athon te va insoti la Palat.
3.
Palatul Regal, construit in imediata vecinatate a celor doi megaliti, ma ului prin proportiile lui. Prezenta lui parea sa sfideze toata logica aristotelica cu care fusesem indopat inca din fasa.
- Te intrebi cum a fost ridicat acest palat in vagauna noastra, imi citi Athon gandurile. Daca scapi de ura pe care ai starnit-o, am sa-ti fiu ghid prin aceasta bijuterie, dupa mine inutila. Si nu e singura. Regatul celor Doua Coroane este plin de astfel de flecustete lucrate din sticla, marmura si aur. Care-i specialitatea dumitale?
- Biofizica. Sunt seful catedrei de microunde de la Universitatea din Boltiny.
- Prea bine, domnule James. Aici, intr-un fel, esti in domeniul dumitale. Vei avea ocazia sa te convingi de simplitatea naturii.
Palatul era alcatuit din doua aripi, egale ca marime si splendoare, locuite de catre cei doi monarhi si slujitorii lor.
- Sala de consiliu, spre care ne indreptam, se afla in corpul central. Este un spatiu-tampon intre cele doua puteri regale.
Culoarele forfoteau de garzi, de scutieri si de paji. La trecerea noastra, se dadeau grabiti la o parte, intepenind imediat intr-o respectuoasa si umila pozitie. Spectacolul ma intrista.
- Ca ofiter, fac parte din casta nobiliara si din suita regelui, spuse Athon; e firesc deci sa fiu tratat cu deferenta.
- Se poate, admisei eu. Pe chipul lor citesc, totusi, mai mult teama decat respect.
Athon zambi. Observatia mea nu parea sa-l deranjeze.
- Ai sesizat corect. Regalitatea se impune prin respect, biserica prin teama. Adevarul este ca eu sunt omul de legatura dintre puterea regala, exercitata de catre cei doi monarhi, si Laboratorul Central, condus de Marele Preot. Si, in dubla mea calitate, e firesc sa trezesc si stima, si spaima.
- Marele Preot? Laboratorul Central? Asocierea mi se pare hilara.
- Nu te lasa pacalit de cuvinte. Marele Preot sau Marele Magistru, cum i se mai spune, este om de stiinta ca dumneata. O sa-l vezi in curand. In litigiile iscate intre regi, el prezideaza ca arbitru suprem.
Coridorul principal ne conduse intr-o sala spatioasa. Sala nu avea ferestre, iar singura iesire parea sa fie o usa masiva, in fata careia patrulau o multime de soldati. La un semn al lui Athon, patru halebardieri ma luara in primire.
- Nu-ti face griji, imi spuse el. Maiestatea Sa Regele de Alb este un monarh luminat si stie cum sa-si scoata prietenii din incurcatura. In lumea din care ai venit, era cunoscut sub numele de Louis Lambroso.
- Ciberneticianul?
- Da. Ramai acum aici! Vei intra cand vei fi chemat.
I-am urmat sfatul. Practic, nici nu aveam de ales. Cateva minute bune, m-am zgait pe pereti, intrebandu-ma cum se va sfarsi toata aiureala. Prezenta maestrului Lambroso, desi imi dadea unele sperante, facea absurdul in care cazusem si mai evident. Savant de notorietate mondiala, Louis Lambroso disparuse in urma cu douazeci de ani. Eu aveam pe atunci doar cincisprezece, dar valva pe care o iscase presupusa sa rapire, de catre o putere straina, staruia inca in memoria mea. Cand, zece ani mai tarziu, profesorul meu de matematica eterica se volatilizase si el la fel de misterios, scandalul reizbucnise cu atata violenta, incat ministrul de interne fusese silit sa-si dea demisia. Cu acest prilej, numele ciberneticianului aparuse iarasi in coloanele ziarelor, dand gazetarilor posibilitatea de a-si pune in valoare imaginatia. Cateva saptamani in sir, supozitiile cele mai fanteziste ametisera opinia publica. Realitatea, insa, descopeream acum, o depasea cu mult pe cea mai nastrusnica dintre ele; marele savant, pe care lumea stiintifica il regreta inca, se juca de-a monarhul, ca-n filmele de capa si spada.
- Numitul James Kart este chemat in fata Marelui Juriu.
In pragul usii, aparuse un aprod. Era imbracat de sus pana jos numai in fireturi. La un semn al lui, cei patru halebardieri ma incadrara intr-un patrat perfect, apoi, la o comanda scurta, pornira in pas de defilare spre sala de consiliu.
Incaperea era larga si pardosita cu mozaic, imitand masa de sah a megalitilor. Cele doua armate, care se infruntasera cu putina vreme in urma, se odihneau acum in jilturi confortabile, fiecare senior si fiecare doamna ocupand locul cuvenit, potrivit rangului.
Cateva clipe, n-am facut alceva decat sa-mi plimb privirile de la vesmintele lor bogate la hainele mele de tanar savant. Trebuie sa recunosc ca nu aratam prea grozav; pana si usierul era imbracat mai elegant decat mine. Nu mi se dadu, insa, ragazul sa-mi fac reprosuri. Un prelat cu parul alb si fruntea inalta se ridica in picioare. Era Marele Preot.
- Am luat nota de acuzatiile Voastre, Sire, se adresa el Regelui de Negru. Strainul, aici de fata, a patruns pe Masa de Sah a regatului, onoare pe care nu o au decat Marii Seniori. In plus, a intarziat, prin prezenta sa, victoria Voastra, zadarnicindu-Va astfel dreptul de a fi, pana la urmatoarea partida, suveran absolut.
Regele Alfonso incuviinta tacut si maiestuos. Avea coroana pe cap, spre deosebire de Regele de Alb, care o tinea alaturi, pe o perna. Mi s-a explicat mai tarziu rostul. Pe timp de pace, deci intre doua partide, invingatorul guverna cele doua regate; invinsul, fara a-si pierde tronul, ramanea, pana la o noua confruntare, pe plan secund.
- Ai auzit acuzatiile?
Marele Preot isi indrepta privirile spre mine. Din ochii lui tasnira doua fascicole de energie. Mi-am ecranat, pe cat am putut de repede, trupul si mintea cu ganduri-energii protectoare. Puneam in practica, pentru prima oara, tehnica Olcott, pe care, la insistentele profesorului meu, o studiasem cu destula seriozitate. Cateva momente am fost campul de lupta intre puternicele energii azvarlite asupra mea si energiile mele de aparare. Cand fortele s-au echilibrat, un zambet fugar a alunecat pe chipul Marelui Maestru. In aceeasi clipa, energiile subtile care ma invadasera se retrasera.
- Ce ai de spus, straine?
- Nimic. Am inca impresia ca visez si astept sa ma trezesc. De altfel, nici n-as sti cum sa ma apar; nu va cunosc nici legile, nici credintele. Am fost adus aici de o forta mai puternica decat mine. Daca scopul urmarit de respectiva energie este doar acela de a-mi demonstra ca si absurdul e nelimitat, ma inchin si ma supun.
- Rege Alfonso, glasui solemn Marele Preot, este al domniei voastre. Conform Legii sacrificiului, care guverneaza cele doua regate, imi fac datoria, inainte de a vi-l da in grija, sa intreb care dintre Marii Seniori, aici de fata, doreste sa-l salveze pierzandu-se pe sine.
- Eu, monseniore.
In tacerea care se asternuse, Regele de Alb cobori treptele tronului sau si se apropie de mine.
- Stiti ce pierdeti, Sire.
- Stiu, monseniore.
In aceeasi clipa, pentru a sublinia si intari, parca, hotararea Monarhului de Alb, Athon il parasi pe Marele Preot, in dreapta caruia statuse pana atunci, si se aseza langa noi. Ochii Regelui de Negru prinsera sa scanteieze.
- Va depasiti atributiunile, domnule Athon, protesta el violent. Ca locotenent al Marelui Preot, n-aveti dreptul sa va amestecati in treburile coroanei.
- Ca ofiter al Mesei de Sah, am insa acest drept, Sire.
Regele Alfonso nu starui, dar efortul de a-si stapani mania era vizibil. Un astfel de om nu stia sa ierte. Daca eram lasat la discretia lui, puteam sa-mi iau adio de la viata. Perspectiva imi dadu frisoane.
- Tinere, mi se adresa Regele de Alb dupa ce se inclina in fata Marelui Maestru, potrivit legilor noastre nimeni nu poate apara un strain fara sa-si piarda rangul. Eu te apar cunoscand consecintele. Inainte, insa, de a-mi preda coroana in mainile regelui Alfonso, te innobilez aici, in fata Marelui Consiliu, si te declar ofiter al Mesei de Sah. Din acest moment, esti Nebun de F1. Rog Consiliul celor Doua Coroane sa aprobe.
Surpriza ii amuti din nou pe curteni. Innobilarile, din cate mi-a fost dat sa aflu mai tarziu, erau destul de frecvente, dar, pare-se, in cazul meu se depasisera toate asteptarile. Dintr-un candidat la streang sa faci, pe nepusa masa, cum se spune, unul dintre cei mai mari seniori ai regatului era fara precedent. Intreaga asistenta isi intoarse capul spre Regele de Negru, urmarindu-i chipul, care, in acele clipe de mare cumpana pentru interesele statului, parea ca mediteaza adanc. Meditatia dura ceva vreme. Legea, desigur, nu putea fi incalcata, dar, potrivit firii sale, ii venea greu sa accepte ca cineva sau ceva putea sa i se impotriveasca. In cele din urma, ceda.
- Confirm innobilarea, spuse el sec. Inaltarea la rangul de mare ofiter mi se pare prematura. Pe Masa de Sah a Sfintilor de Piatra nu sunt primiti decat nobilii care ating cifra de saptezeci de numeni. Rog pe Marele Maestru al Ordinului Undelor sa testeze.
- L-am testat. Atinge aceasta cifra.
Un nor adumbri usor fruntea si asa intunecata a regelui. Pierduse din nou. Duritatea privirii sale ma avertiza ca nu va uita lesne acest lucru.
- Ca rege constitutional, spuse el, ma supun Legii. Primesc sacrificiul vostru, rege Louis. Mai aveti vreo dorinta?
- Da, Sire, raspunse Regele de Alb. Cu ingaduinta Maiestatii Voastre, as dori sa lucrez ca simplu cercetator in Laboratorul Central.
- Daca Marele Maestru accepta, n-am nimic de obiectat. Laboratorul Central este feuda Domniei-Sale.
Am profitat de acest schimb regal de amabilitati ca sa-mi plimb putin privirile pe chipul celor prezenti. Marii Seniori erau la fel de contrariati ca si suveranul lor. Din intreaga lor atitudine, se vedea clar ca se supun legii impotriva vointei lor. In schimb, Marile Doamne erau incantate. Una dintre ele, o blonda nostima, nu se sfii, chiar, sa-mi faca semn de bun venit. Gestul mi se paru cunoscut. Surprins, am privit-o mai atent. Era asistenta mea, Iulia. Cat pe-aci sa scot un strigat de uimire. Spre norocul meu, regele Alfonso se hotara sa se ocupe iarasi de mine.
- Cum te numesti, straine?
- James Kart, Sire.
- Ingenuncheaza, James Kart.
Am ingenuncheat. O emotie pe care in alte imprejurari as fi gasit-o caraghioasa puse stapanire pe mine. Tot ce adunasem in spirit pana acum, toate automatismele cu care fusesem inzestrat, prin educatie si experienta, disparura subit, spulberate parca de acest joc fascinant in care eram invitat, insistent, sa intru. La un semn al regelui, doua doamne din suita reginei se apropiara de mine. Duceau pe brate, cu gratie solemna, o mantie si o spada. Atat mantia, cat si spada aveau insemnele rangului ce mi se oferea; un nebun de alb pe un patrat alb. Alfonso isi scoase sabia si o tinu cateva clipe deasupra mea.
- James de F1, glasui el maiestuos, atingandu-mi umarul, esti acum egalul nostru. Ridica-te!
M-am ridicat foarte incantat de mine. La urma urmelor, eram unul din cei patru mari nebuni ai regatului, adica unul dintre personajele cele mai apropiate de coroana si, in acelasi timp, printre putinii care-si puteau ingadui libertatea de a spune lucrurilor pe nume.
- Potrivit traditiei noastre, poti cere o favoare.
Glasul regelui suna din nou rece si dispretuitor. Trebuia sa inteleg ca afirmatia «Acum esti egalul nostru» nu schimbase catusi de putin relatiile deja statornicite intre noi, relatii care, cel putin din punctul lui de vedere, continuau sa fie la fel de incordate.
- Te ascult.
- O singura favoare, Maiestate, sa ma lasati sa dorm. A fost o zi grea pentru mine.
Ochii regelui scaparara.
- Nebunii au statut special in regatul nostru, domnule de F1. Ingaduinta cu care sunt tratati ii incurajeaza, pe cei slabi de minte, sa impinga lucrurile, uneori, dincolo de limitele bunei-cuviinte. Te-as sfatui sa nu abuzezi de prerogativele dumitale!
Avertismentul suna neplacut in urechile mele. Ifosele monarhului de negru incepusera sa ma calce pe nervi. Un senior de F1 nu putea fi admonestat ca un copil sau ca un... profesor universitar.
- Am luat nota de vointa voastra, Sire. Noapte buna!
* Fragment din romanul "Captiv in regatul celor doua coroane", in curs de aparitie la Editura Universal Dalsi
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
