Unul dintre bunicii mei imi spunea pe vremuri: "Fii destept, ca tara-i plina de prosti". Asezat sub lupa corectitudinii politice, indemnul "den batrani" pare astazi inacceptabil.
Chiar daca sunt adversarul declarat al "militiei spirituale" pe care PC-ul ne-o propune, chiar daca detest eroizarea lucrativa a statutului de minoritar, am si eu o problema (de maturitate) cu spusa respectiva. Si anume: cine e prost? In realitatea nevazuta a gandurilor, reprezentarilor sau a prejudecatilor curente, notiunea de "prostie" e un operator flotant, pus sub constrangeri deopotriva subiective si axiologice. Ba chiar ideologice.
Prostul societatii traditionale era, de pilda, saracul, tolomacul, idiotul satului, omul de jos, narodul, palmasul, puturosul, netotul. Prostul societatii democratice postindustriale e o fictiune sau - daca totusi capata corp - o "victima" a imprejuarilor psihosociale nedrepte, care nu i-au permis o evolutie "normala". Vad aici o contradictie de o vibranta ipocrizie: pe de o parte, nu acceptam ca exista prosti, ci numai esecuri ale comunitatii.
Pe de alta parte, admitem ca exista (inca) un standard de "normalitate", pe care oricine e tinut sa-l atinga, daca doreste sa fie respectabil si respectat.
Se vede treaba ca nu e prea simplu sa constati, d-apoi sa masori un fenomen vechi de cand lumea si totusi mereu nou, in functie de contextul cultural la care ne raportam. Masinaria postmoderna de fabricat minoritati persecutate (pentru a diaboliza majoritatile morale ?mostenite?) actioneaza necrutator: nu mai poti distinge intre omul destept si cel prost, pentru ca nimeni nu mai poseda "autoritatea" (etica sau institutionala) de a defini prostia.
Si totusi, prostia face reteta. Aduce public. Toti ne credem, printr-un reflex iremediabil, "destepti". Prost e in primul rand celalalt. E greu sa ne refuzam apartenenta la categoria inteligentilor. E si mai greu sa nu ne savuram avantajul in contrast cu masa difuza de "prosti" din care nu puteam face parte (de vreme ce suntem destepti). Pe de alta parte, prostia e o calitate relativa. Sunt cam prostanac fata de IQ-ul lui Einstein, dar stralucesc in comparatie cu fiul meu de 11 ani, caruia ii descopar lumea prin tot soiul de numere pedagogice dotate cu recul critic si metadiscurs. Necunoscutul - cu care tocmai am dat mana - mi se pare prost, desi poate ca bietul om nu e decat timid. Vecinul care ma enerveaza prin nesimtirea lui (manele in loc de maniere), mi se poate parea prostul absolut, desi el nu e decat necioplit. In sfarsit, prostia e dinamica, pentru ca stabileste un raport de cunoastere.
Eram prost inainte de a descifra, sa spunem, patrimoniul artistic al Toscanei. Voi fi prost daca, in ciuda timpului, nu voi admite, cu un pic de umor, ca suntem mai buni sau mai rai doar in functie de Dumnezeu, adica de ce reusim sa facem in ordinea evanghelica a "inmultirii talantilor". Daca e sa fim sinceri, trebuie pur si simplu sa recunoastem ca Adam si Eva au comis o imensa prostie. De ce sa ne mai mire urmarile ei?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
