Episodul 8. Sweetest Thing
...In Rosia Montana m-am intors dupa 6 ani. Parca plecasem de o zi. Aceeasi apa otravita de oxizii de siliciu m-a intampinat. Aceleasi prime case albe, desprinse parca din pliantele publicitare ale agentiilor de turism. Dar astea era doar prima impresie. Pe masura ce treceam pe ulita satului, urmele razboiului se vedeau din ce in ce mai clar. Unele case incepeau sa se haiasca. Cei care au ramas spun ca si de asta ar fi vinovati cei de la Companie. Ca, in miez de noapte, deodata cu lotrii, isi trimit oamenii sa umble la structura de rezistenta a caselor pe care au apucat sa le cumpere. De aceea, nici nu e de mirare ca, una dupa alta, se pravalesc. Acum par niste uriase musuroaie de lut, sindrila si lemne putrezite. Printre ruine, se vede cate o placa, un fel de stampila, de pecete a luptei care continua si acum, pe care scrie, cu galben pe albastru: "Proprietate Rosia Montana Gold Corporation". Halal proprietate... Dar si asta e tot o strategie a Companiei... Se bazeaza probabil pe faptul ca aspectul deprimant, de cimitir in devenire, ii va demoraliza pe cei care se incapataneaza sa nu le vanda proprietatile... Langa mormanele parasite, rezista insa alte case care, la randul lor, au alte placute, pe care scrie, alb pe negru: "Aceasta proprietate nu este de vanzare".
*
S-au intamplat multe de atunci. De data aceasta am incercat sa-mi fac munca jurnalistica mult mai detasat. Asa am aflat despre prieteni de-o viata care au devenit dusmani peste noapte. De familii destramate pentru ca unul dintre soti voia sa vanda, iar celalalt se opunea. Despre o femeie care s-a sinucis dupa ce si-a vandut casa si s-a mutat la bloc, in Campeni, unde nu a rezistat. Despre o alta batrana care, dupa ce a vandut, s-a intors la un an distanta pentru a locui intr-un grajd care-i mai ramasese. Despre copii care au vandut proprietatile parintilor. Despre spitalul de nebuni din Alba, care e plin-ochi cu sateni din Rosia. De multi dintre cei care au plecat insa nu mai stie nimeni nimic. Parca i-a inghitit pamantul.
*
Cu riscul de a fi amendat pentru incalcarea proprietatii, am intrat intr-una dintre acele case darapanate. As fi vrut sa nu o fi facut. Pe unul dintre pereti mai atarna inca "albumul" de familie. Acele eterne fotografii de la absolvirea liceului, de la nunta, cu nasii, cu copiii. Pe soba ramasese o oala cu smaltul crapat, iar pe masa, rasturnata, o vaza din care se rasfirau trei fire de trandafiri artificiali. Citisem in relatarile de dupa tragedia de la New Orleans ca singurele lucruri pe care cei ce fugeau din fata furiei uraganului apucau sa le ia cu ei erau fotografiile si albumele de familie. Acele amintiri erau tot ce le mai ramanea, tot ce merita cu adevarat salvat. Asta erau ei. Ceea ce isi aminteau.
*
M-am cutremurat. Oare ce urgie i-a amenintat pe cei plecati din Rosia de nici macar fotografiile de familie nu au apucat sa le ia? De ce, atunci cand au plecat, au vrut sa lase in urma tot, orice dovada legata de fosta lor viata de la Rosia?
*
Tensiunea o simti si pe ulita ori in carciumi. N-apuci sa pui nici o intrebare inainte de a trebui sa raspunzi la randul tau. "Esti pro sau contra?" si, in functie de ceea ce spui, poti sa afli informatiile pe care le doresti. Tonul e mult mai categoric insa. Raspunsul trebuie sa fie clar, sa fii pozitionat din start intr-o tabara sau alta. La Rosia nu mai exista neutralitate. Nu mai exista griuri ori nuante. Cei care vin aici trebuie sa-si asume din start optiunea. Pro sau contra. Printr-o ciudata inversiune, sa fii "contra" e bine, "pro" sunt tradatorii, cei care au vandut ori vor sa vanda.
Dar lasa, ca nici Companiei nu-i merge bine. Pozitia celor ce se opun proiectului a adus-o in pragul falimentului. Amanarea la nesfarsit a inceperii exploatarii a facut ca actiunile ei la bursa sa scada in mod repetat. In incercarea disperata de a salva situatia, a fost nevoita sa dea afara mai bine de jumatate dintre angajati. Asta i-a mai acordat cateva luni de amanare. Dar, dupa o scurta perioada de stagnare, pretul actiunilor a reinceput sa scada. Mai e putin si o actiune a Companiei va fi cotata cu mai putin de un punct. Ceea ce inseamna delistarea de pe bursa. Adica falimentul.
*
Oricum, intre timp, Rosia a ajuns cunoscuta in tara si nu numai. Anual, cei care se opun organizeaza aici un mare festival de muzica, de film, de teatru si literatura. Cateva mii de tineri vin in fiecare vara vreme de cateva zile pentru a-si asculta formatiile preferate. De rock, punk, alternativ, electronic, goa, folk sau jazz. Cei mai multi vin doar pentru distractie. Se imbata crita, iar dimineata ii gaseste dormind in iarba din fata scenei. Pe unii dintre ei ii ridica jandarmii si ii cara pana la iesirea din Rosia. Dar asta are deja o mai mica importanta. Cand pleaca, duc cu ei mai departe povestile Rosiei. Asta i-a convins si pe politicieni ca aici ar fi rost de niscaiva voturi. De aceea, pe perioada festivalului, ii vezi cum roiesc pe platou, insotiti de un stol de jurnalisti. Parca sunt niste albinute in jurul matcii. Desi cel in jurul caruia se foiesc e mai degraba un trantor decat o matca. Pentru a fi simpatic, ditamai presedintele Camerei Deputatilor nu s-a sfiit sa execute o saritura in fan. Cu siguranta, asta ii va mai aduce cateva sute de voturi in plus. Poate chiar cateva mii. Pana si o laureata Oscar, Vanessa Redgrave, a ajuns la Rosia Montana. Culmea, dupa ce a venit in Romania pe banii Companiei. Intre timp, a devenit si ea proprietara la Rosia a unui metru patrat de pamant. De acum, si cu ea trebuie sa lupte Compania.
*
L-am cautat si pe Maior. La final insa. Mi-era teama ca nu cumva sa nu-l gasesc. Sa aflu ca pana la urma a vandut si el si a plecat. Am ajuns la casa lui. Era in picioare si nici o placuta cu "Proprietate Rosia Montana Gold Corporation" nu era atarnata pe ea. Maiorul insa nu era acasa. Un vecin mi-a explicat ca, de ani buni, nu mai locuieste nimeni acolo. "Si cine e acum proprietarul casei?" Vecinul a ridicat neputincios din umeri. Il intreb de Maior. "Apoi era un om ciudat. Niciodata n-am inteles ce e in capul lui." Nu stia nimic despre soarta lui. Am mai intrebat si alti vecini. Aceleasi raspunsuri. Maiorul pur si simplu disparuse. Nimeni nu putea spune daca a murit ori ba, daca si-a vandut sau nu casa. Iar intrebarile mele, se vedea bine, ii agasau pe vecini. Un straniu sentiment de culpabilitate li-l puteam citi in ochi. In fond si aveau de ce. Atatia ani nu si-au pus macar problema unde le-a disparut vecinul. Si acu vine jurnalistul asta sa-i ia la intrebari... Am incercat sa dau de Bututui si de Soni. Ei vandusera insa. Asta era sigur. Si plecasera. Cam in aceeasi perioada in care Maiorul fusese vazut ultima oara. Ma intreb daca Bututui se mai uita la emisiunile lui Catalin Stefanescu. Daca a reusit, pana la urma, sa inteleaga ceva din ele. Ori daca nevasta lui Soni a ramas la fel de nepriceputa la prajitul unui berbec pe jar. Cu siguranta ca da. Desi, pe unde a ajuns, nu cred ca mai are unde ori pe cine sa-si testeze "talentele" culinare.
Nu ca as fi vrut sa-i caut, ci mai mult din curiozitate, am incercat sa aflu unde s-au mutat. Aceleasi nedumeriri si reticente. Apoi am realizat ca, despre majoritatea celor care plecau din Rosia, satenii ramasi nu mai stiau nimic. Primii nu pastrau legatura cu cei ramasi si nici acestia din urma nu se interesau de soarta lor. De parca n-ar mai fi avut nimic de impartit. Cei care plecau erau buni plecati. In sat nu mai ajungeau decat vestile despre cei ce au murit, s-au spanzurat ori au ajuns la "nebuni", la Alba... Doar moartea sau nebunia celor care s-au dus mai este o informatie relevanta pentru rosieni.
*
...si acum trebuie sa-mi iau "La revedere". Sa-ti multumesc ca m-ai ascultat pana la final. Probabil ca cei carora le-am promis la inceput o poveste care nu va fi trista se vor simti inselati cand vor afla ca ne-am despartit. N-au de ce sa fie suparati. Despartirile nu sunt triste.
*
...dar asta e adevarul, draga I, am imbatranit. Altii sunt poetii strazii si ai bulevardului. Ei strang aplauze, saruturi fierbinti si gleznele pustoiacelor in pumni. Puteam fi marea iubire a orasului. Puteam fi primii lui pacatosi. Puteam sa cadem de pe turlele bisericilor, sa intram in trotuar si sa-i inghitim pe toti cei care ar fi calcat peste noi...
*
...mai tii minte cum ai navalit peste mine la masa? "E liber aici?" ai urlat, acoperind muzica aceea tampita ce ne spargea timpanele. Deodata timpul a ramas suspendat. Cu mine mai erau un poet, un editor de carte, un regizor si inca vreo trei pierde-vara. "Vreau tot!" ti-am raspuns, poate tie, poate copilariei si liceului care te visa de atata vreme pravalindu-te-n mine...
*
...iti mai amintesti cum ne distram de toti cei care credeau ca ne spunem dulcegarii... de unde sa stie ei ca noi vorbeam atunci de psihologie, de afise pe strazi, de proteste, de mediul politic, de aspirine, de Von Kar-Wai si de Ljunberg, de reclame la chiloti si alte prostii... Ce divina plictiseala cu halbe de bere si dureri de cap...
*
...apoi radeai si atunci explodau toate subteranele orasului in jerbe, ce mai conta ca acasa robinetu-i defect, pe cine a mai injurat Gigi, cu cine si-o pune Raduleasca ori Chisu, cat a fost scorul la Steaua-Rapid, ca "U" e in B...
*
...si, la final, ii luam la doi lei pe toti nimfomanii care se prabuseau secerati cand te ridicai doar pentru a te pravali in bratele mele... si cum mai radeam de dara ce o lasau in urma lor... si ne inchipuiam cum ajung acasa, cum isi injura nevasta, se cearta de ciorapi, isi bat copiii si apoi adorm cu noi in cap...
*
...dar asta e deja alta poveste...
Din numarul viitor, Adrian Suciu, Jurnalul unui om normal
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
