In multimea de etichetari fericite si perfect adecvate din Istoria lui Marian Popa, exista nu putine de o socanta falsitate, galgaind nu doar a simplu (si oarecum justificat) partizanat, ci a ranchiuna, resentiment, razbunare piezisa. Iata o mostra: "Structural inconsistent, exclamativ, impresionist, cu toane ale luciditatii, criticul (Paul Georgescu, n.n.) isi poate perfectiona inconsistenta pana la desavarsire, creind un model urmat, printre altii, de Nicolae Manolescu".
Venerat ca o institutie cu blazon, respectat ca o instanta suprema in cuprinsul breslei, Nicolae Manolescu a fost si este antipatizat pe masura.
E limpede ca nu poti stapani cale de trei decenii peste lumea scriitoriceasca fara politici (tactici, strategii, compromisuri), fara supralicitari conjuncturale si minimalizari dirijate, fara a sti sa te folosesti "electoral" de oameni ca de prosoape, dirijand vanitatile la masa de biliard a obstei, cumparand marimi politice cu preturi variabile s.a.m.d.
Lui N. Manolescu i s-au reprosat o sumedenie de lucruri in acest sens, de la raceala flegmatica, logica maioresciana si adaptabilitatea uneori zapacitoare, pana la "lipsa de suflet" a comentariilor, de la relatia cu George Ivascu sau Al. Ivasiuc, la cea cu C. ?oiu, Gogu Radulescu, Mihnea Berindei, de la cutare omisiune, exageratiune sau evaluare pripita, pana la "inaderenta la poezie" (adica la metafizic), cultivarea subversiunii politice la umbra primatului estetic, incurajarea primejdioasa a generatiei lui Cartarescu, complicitatea (fericita, de altfel) cu cronicile Monicai Lovinescu etc. etc.
Bun. Toate se pot discuta si evalua de la caz la caz. A-l taxa insa tocmai pe Manolescu de "inconsistenta" mi se pare aberant. Manolescu este un critic de verdict, nu un eseist de focuri bengale. Un diagnostician care cerne iute si sigur, impune si sustine, fara hermeneutica, divagatii si volute artiste.
Critic de intampinare, cu cea mai precisa taietura a frazarii analitice, si nicidecum om de palimpseste, asociativita si ifose teoretizante, Manolescu are de cultivat nu detaliul, ci inserarea rapida a operei intr-o anume constelatie textuala, argumentarea cu citate si formula axiologica finala.
Ce va sa zica "inconsistenta" aici, unde primeaza ritmul, continuitatea, sagacitatea, strategia impunerii/sustinerii si tenacitatea distantarii?
Discutia abia incepe, ce-i drept, fiindca imi place sa cred ca, totusi, cronicile lui Nicolae Manolescu vor fi publicate integral, cat de curand.
Ce m-a frapat imediat la lectura este numarul relativ mare al superlativelor: "pagini superbe" la Geo Bogza, "exceptionale pagini" la Preda ("Marin Preda, romancier extraordinar prin marea priza la real"). "Caderea in lume", o carte "splendid scrisa".
Eugen Barbu, "nuvelist original, puternic si nu o data exceptional" (desi irecuperabil alterat din pricina "amatorismului constiintei literare"). "Intoarcerea autorului" (T. ?opa), "o carte admirabila".
"Animale bolnave" - "carte intr-adevar exceptionala". "Bunavestire" - "roman exceptional". "Lumea in doua zile" - "extraordinar roman". "Ucenicul neascultator" - "superb acest nou roman".
Romanul "F" al lui D.R. Popescu este "o carte exceptionala", in vreme ce "Sara" lui atefan Agopian este "o carte incantatoare", iar "Orgoliile" lui Buzura, "un roman de moravuri remarcabil"...
Din poezie, doar doua exemple: cele "11 Elegii" ale lui Nichita - "exceptional volum" (dar si "Epica magna" - "o deceptie") si "Levantul" lui Cartarescu, "un poem exceptional in toate privintele".
Manolescu stie sa admire, nu se sfieste s-o faca public, iar prozatorul din el, parca un britanic de vita veche, admite cu eleganta si oniricul, si lirismele epicii, adica tot ceea ce, teoretic, ar trebui sa-l contrarieze.
Aici simt ca este marea lectie a acestei opere cronicaresti: in perfecta pliere a comentatorului pe trupul comentat. Beniuc, Daniel Turcea si Florin Iaru. Breban, Paul Georgescu, Agopian si Nedelciu. C. Noica, Alexandru George, Adrian Marino si Val Condurache. Cezar Ivanescu, Adrian Paunescu, Edgar Papu si Nina Cassian.
De la Andrei Plesu, Mircea Dinescu sau Al. Piru, la Petru Dumitriu si Radu G. ?eposu. Peste antipatii, antinomii, antipozi si coterii, sesizand trendurile si prinzand mereu trenul ultimei generatii, Nicolae Manolescu este un maestru al dexteritatii proteice.
Peste mode si timp, Olimp. Cu un gust fara gres, el isi pastreaza totusi - paradoxal - mereu intacta personalitatea, isi conserva preferintele (atat de transparente in volumele "Temelor"), intr-un fair play admirabil. Ca nu-i este intotdeauna usor, asta e limpede.
Ajunge sa citim, pentru delectare condimentata, cronicile la Doinas (I, 65 s.u.) si Caraion (I, 70 s.u.) sau sa comparam cronica la Eugen Simion din 1984 cu portretul, devastator, din "Critica bine temperata", III, 228 s.u.
Liberal prin definitie si structura, juisor in fibra, deopotriva jucator si judecator, Manolescu captiveaza pe cat intriga. Oricum, ii invidiez pe cititorii sai din 2070: pe cine vor descifra in destinul sau: pe Maiorescu, Calinescu si Lovinescu, precum noi astazi? Sau pe Pompiliu Constantinescu? Cuminte, viitorul nu vrea sa raspunda...
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
