68.
Casa Monteoru părea abandonată, condamnată, un fel de loc bîntuit de stafii în plin centru al Bucureştiului. Scriitorii care îşi avuseseră acolo un cuib cald şi confortabil timp de peste 60 de ani fuseseră obligaţi să-şi facă valizele (la figurat) şi să plece. Presa bucureşteană încă mai scria, dar destul de anemic, despre lungul şi agonizantul proces dintre Uniunea Scriitorilor şi urmaşii familiei Monteoru, cea care fusese posesoarea palatului înainte de naţionalizările comuniste din 1949. Toate piruetele juridice şi toate argumentele breslei, care ar fi dorit atît de mult să păstreze acel loc, capotaseră în faţa unei legi clare adoptată după căderea comunismului: toţi cei spoliaţi de regimul adus după război cu tancurile sovietice aveau dreptul să-şi reia bunurile. Noii proprietari voiau să transforme palatul într-un centru pluricultural, dar pentru moment, în aşteptarea unor mîini pricepute, capabile să restaureze Casa Monteoru, aceasta părea mai degrabă un decor pregătit pentru vreo ecranizare după Edgar Allan Poe sau pentru vreun film de Tim Burton.
Apropiindu-mă, împreună cu Guy Courtois, de acest loc în care o parte a tinereţii mele mai vibra încă, mi se păru brusc că eram eu însumi încarcerat acolo, dincolo de grilaj şi de poarta monumentală din fier forjat. Îmi veni în minte brusc nuvela lui Edgar Allan Poe, Prăbuşirea Casei Usher, dar şi imaginea casei bîntuite de stafii de la Disneyland. Poarta, îmbătrînită, dar încă extrem de demnă, străjuită de doi pilaştri încă impunători deşi serios jupuiţi de timp, era bineînţeles închisă, aş spune chiar ferecată. Cineva nu avusese încredere în vechiul ei mecanism de închidere, mult prea fin, funcţionînd pe bază de cheie, şi prin urmare securizase cele două aripi ale porţii cu un lanţ şi un lacăt. Din exces de zel, sau poate întrucît lanţul fusese prea lung, omul îl înfăşurase de mai multe ori în jurul celor două vertebre exterioare ale batantelor, acolo unde se întîlneau cele două aripi ale porţii, trecîndu-l şi peste clanţă şi peste vechea încuietoare dantelată, dar decăzută la stadiul de pur obiect decorativ. În felul acesta eventualul intrus nu mai avea niciun dubiu: Casa Monteoru se declara inaccesibilă, închisă pentru o bună bucată de vreme, le spunea tuturor curioşilor „stop, pînă aici, mă puteţi contempla de pe trotuar, dar orice penetrare în intimitatea mea este interzisă”.
– O, ce păcat, exclamă Guy Courtois.
Vocea sa trăda o dezamăgire profundă, o mare ratare metafizică.
– Aşteptaţi, nu e totul pierdut, i-am spus.
Ştiam din aminitirile mele, de pe vremea cînd frecventam asiduu restaurantul Uniunii Scriitorilor, că undeva, în spatele casei sau chiar într-o aripă a ei îşi avea o ascunzătoare un paznic, un ins plătit să se ocupe de grădină şi să păzească edificiul în timpul nopţii sau în acele duminici cînd Casa rămînea închisă. Undeva, ascunsă, lipită ca un melc de pilastrul din dreapta al porţii, se afla şi butonul ruginit al unei sonerii. Trebuia doar să-mi strecor mîna între pilastru şi marginea metalică a porţii şi să caut cu degetele acel sfîrc şi să apăs pe el.
Soneria funcţiona încă şi auzirăm sunetul ei subţirel, dar strident, mai puternic chiar decît vacarmului continuu provocat de circulaţia în sens unic al maşinilor pe Calea Victoriei, artera istorică a Bucureştiului care trecea chiar prin faţa Casei Monteoru.
Omul speranţelor mele îşi făcu apariţia după trei sau patru minute şi aproape că mă făcu să rîd. M-aş fi aşteptat ca din adîncurile Casei Monteoru să iasă o făptură misterioasă, o siluetă cu patină gotică, un fel de Dracula sau măcar cineva care să semene cu celebrul vampir incarnat de Béla Lugosi, într-un film american mut din 1931. Dar nu, spre noi se îndrepta un om de vreo patruzeci de ani, neras şi cu un început pronunţat de chelie, mic de statură, cu o burtă mare care i se revărsa de sub un tricou pătat cu grăsime. În mod vizibil insistenţa cu care sunasem îl deranjase, pentru că din Casa Monteoru răzbătea acum, datorită unei uşi deschise, vacarmul unui meci de fotbal difuzat la televizor.
Insul se propti în faţa noastră şi termină de mestecat ceva. Mi l-am imaginat imediat în faţa unui platou cu telemea, salam, ceva măsline şi o ceapă spartă, privind meciul şi mai trăgînd dintr-o bere. Ce să faci, de altfel, într-o duminică la ora patru după-amiaza?
Personajul făcea parte din noua faună capitalistă şi îmi era extrem de familiar. Altădată, pe vremea comunismului, portarii şi paznicii mă intimidau: mai toţi, chiar şi cei mai mărunţi, reprezentau, într-un fel sau altul, Autoritatea, se simţeau o emanaţie a puterii şi aveau în ei o anumită aroganţă. Noul paznic de la Casa Monteoru nu se reprezenta, însă, decît pe sine şi se apropie de noi vizibil animat de speranţa unui ciubuc. Dacă tot se extirpase din faţa televizorului şi se tîrîse cu şlapii lui din plastic pînă la poartă, măcar să se aleagă cu ceva.
Fără introducere i-am propus 50 de euro ca să ne lase să vizităm casa şi s-o fotografiem. Cu un ochi ager, de taximetrist bucureştean, omul în şlapi ne măsură pe amîndoi pentru a ne evalua sinceritatea. Zece secunde îi fură suficiente pentru a se convinge că nu voiam să furăm nimic, nici lambriurile, nici cristalurile vieneze şi nici oglinzile veneţiene din interior, cu atît mai puţin nudul feminin cu ecou antic din faţa intrării. Deşi, dacă am fi negociat serios vreo astfel de opţiune probabil că s-ar fi putut aranja.
– Domnul vine din Franţa şi este scriitor, am mai spus, mai mult ca să-l măgulesc pe paznicul Casei Monteoru. Iar eu mi-am petrecut acolo înăuntru, unde era restaurantul, şi dincolo, pe terasa din spate, sute şi sute de ore din viaţa mea.
Individul păru să aprecieze această confesiune. În definitiv îl tratam ca pe o fiinţă umană într-o lume în care mulţi îl luau probabil de sus ori îl considerau chiar un preş. Greu de spus din ce motiv acest om ratase trenul capitalismului, de ce nu-şi găsise un rost mai bun în viaţă. În definitiv era încă tînăr, revoluţia din 1989 îl suprinsese doar pe la vîrsta de zece ani…
– Da, numai că acu’, ştiţi, vine noii proprietari.
– Ştiu, i-am răspuns scoţînd banii din buzunar.
Omul oftă pentru a ne sugera probabil că nici situaţia sa nu era uşoară. În definitiv trebuia să treacă peste anumite instrucţiuni, dar nici nu îndrăzni să negocieze pentru a obţine un preţ mai bun. Scoase din buzunar o legătură de chei, deschise lacătul şi desfăşură lanţul.
– Merci spuse Guy bătîndu-l pe umăr pe individ în timp ce acesta ne lăsa să pătrundem pe aleea simi-circulară din faţa Casei Monteoru (acolo unde vedeam eu în mod sistematic trăsurile de epocă, ele reveneau numai în prezenţa mea, intrau pe unica poartă încă funcţională, se opreau o secundă în faţa peronului şi ieşeau pe poarta dispărută între timp, un miros de cai frumoşi rămînea în urmă).
– A mai fost şi ieri nişte domni, ne explică paznicul dezabuzat, oarecum pentru a-şi justifica atitudinea. În definitiv, dacă şi ieri le deschisese poarta unor persoane necunoscute, repetarea aceluiaşi lucru devenea mai puţin gravă.
Guy Courtois fu imediat cucerit de atmosfera romantic-decrepită din jurul casei. Intram parcă într-o altă lume, într-un alt timp. Un strat de frunze uscate se aşezase peste aleea pavată cu granit iar grădina se sălbăticise atît cît să cîştige în poezie.
– Stil eclectic pur, exclamă Guy examinînd intrarea, imensul balcon flancat de două colonade de mare gală, şi mai ales cele două lampadare aşezate unul în dreapta şi altul în stînga uşii principale, destul de fanteziste ca obiecte, dar doldora de reminiscenţe gotice amestecate cu art nouveau.
– Vă aprind lumina şi apoi vă las, ne spuse paznicul, grăbit probabil să se întoarcă la meciul său.
Nu-şi făcea probabil nicio grijă în privinţa nostră. Ce rău i-am fi putut face acestei case aflată în grija sa? Şi oricum avusese reflexul de a închide din nou poarta cu lanţul, deci oricum tot el urma să ne lase să ieşim.
Guy Courtois vizitase numeroase palate, reşedinţe şi case impregnate de memorie culturală, petrecuse ore şi ore în toate cafenelele cu viaţă sau cu trecut literar ale Europei, dar nu pusese încă niciodată piciorul într-un loc atît de dramatic precum Casa Monteoru. Ceva ne spunea că din acest loc urmau să fie evacuate în curînd şi fantomele. În ce mă priveşte, eu mă izbii de propria mea fantomă. M-am văzut acolo, în holul cu pereţii placaţi cu marmură, sub luminatorul împododobit în stil baroc, în mijlocul unui grup de scriitori neliniştiţi. Vom fi daţi definitiv afară? Tot ce am discutat noi aici, tot ce ne-am spus noi aici, toate strigătele noastre interioare proferate aici, se vor duce dracului? Da. Toţi pereţii aceştia, toate aceste coloane dorice, toate aceste lambriuri din esenţe rare de lemn, toate aceste tapeturi din mătase, toate aceste candelabre, toate aceste sobe din faianţă de Meissen, toate aceste console din lemn lustruit, toate aceste draperii enorme vor fi golite de memoria noastră?
Da.
Nu le puteam ascunde adevărul acelor confraţi ai mei neliniştiţi de moartea Casei Monteoru. Îi vedeam pe toţi acolo, unii adevăraţi monştri sacri ai literaturii române, alţii mai degrabă scriitori oficiali deja uitaţi, alţii pure personaje ale unei epoci complicate… Toţi aveau în comun acum acest ataşament profund faţă de Casa Monteoru. Într-un fel sau altul fiecare lăsase acolo o parte din viaţa sa. Toţi acei pereţi, toate acele stucaturi, tavanele cu casetoane, parchetul din lemn de nuc, pianul dezacordat din hol şi canapelele şi fotoliile excesiv de confortabile erau impregnate de gesturi, de cuvinte, de gînduri, de neputinţe şi de revolte mute, de şoapte şi intrigi, de bîrfe şi denunţuri, de glume şi hohote de rîs.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
