Timisoara, Prinz Eugen-Platz (Piata Libertatii). 1900
Iata un scurt pasaj, destul insa, destul ca sa vezi o clipa cazanul in care fierbe baiatul cojocarului din Siria: "Pentru clasa VI am trecut la Timisoara ca sa-nvat nemteste, m-am pomenit insa prea tarziu, caci calugarii de acolo, desi numai de tot putini dintre elevi erau maghiari, introdusesera si limba maghiara drept limba de propunere. Ramanea sa-nvat limba germana vorbind ici cu unul, colo cu altul, caci Timisoara era pe atunci oras german. Nu erau, ce-i drept, orasenii numai svabi, dar atat evreii, cat si sarbii si romanii vorbeau si ei nemteste. Dupa ce s-a incheiat insa pactul dualist, se lucra pe capete pentru asezarea pe temelii maghiare a vietii constitutionale in statul ungar si toata lume isi dedea silinta sa-nvete limba maghiara." Si pagina urmatoare: "Fiind insa ca vorbeam bine-n limba maghiara si cunosteam literatura maghiara, pater Hemmen avea un fel de slabiciune pentru mine, colegii mei ziceau ca tin cu el fiindca sunt slugarnic si tin sa intru in gratiile lui. S-a mai intamplat insa ca comitele suprem a vizitat liceul si eu am fost randuit sa recitez una din poeziile lui Petofi. O voi fi recitat bine, caci am primit drept un fel de premiu o carte, biografia lui Raffaello, dar aceasta m-a si dat gata - drept om lapadat de neamul sau." Biruie insa oriunde in pagina prozatorul: "Dupa ce tata batran a murit, tata ramasese cu o avere destul de frumoasa, ogoare, trei vii, paghini, si mai facea si negutatorie mai ales cu peste, cu berbeci, cu tei pentru legatul viilor. Intr-un rand a cumparat din Ardeal peste patruzeci de cai, o marfa cautata atunci in partea locului. Dupa ce-a adus insa caii acasa, a dat navala musca de la Columbaci, si el a fost nevoit sa risipeasca caii dandu-i cu preturi de nimic si pe asteptare, care ce l-a ruinat, incat a fost nevoit sa vanda viile. ( ... ) Am fost dat in gazda la un fel de prietena a mamei, o svaboaica tanara si frumoasa, care era maritata cu un pantofar, maghiar cam chefliu, care lucra cu vreo zece calfe mai ales pentru targ. Neavand copii, gazda ma rasfata si ma tinea fara de plata, numai din curata dragoste. Tot din dragoste curata ii dadeau insa si parintii mei un butoi de vin, un porc gras, o putina de branza, alta de lictar, un sac de fasole, unul de linte si ce se mai nimerea".
O parte din tineretea si anii lui de formare. Romanul ardelean (banatean) silit sa devina cu orice pret un supravietuitor de profesie. Stramosii rataciti in istorie, sanctificati in legenda. Autohtoni, ramasite, amestec, sangele mosiei pierdute, existand prin limba inca din negura inceputului aceeasi, neschimbata pana astazi si pana de tot tarziu. Vanati sute de ani precum lupii si iepurii. Neingaduiti in cetate si nevoiti sa traiasca dincolo de zidurile ei. Marele Prodan aminteste de o cutuma a timpurilor trecute, daca nu chiar o lege unde s-ar fi spus, intre altele: Daca capra romanului rupe lastarele de pe pamantul stapanului, sa fie ucis romanul. Pare a fi cea mai tare dintre povestile cu capre. Mult peste Capra cu trei iezi sau Capra lui mos Savin, si mai ceva decat cunoscutul adagiu privind, sa zicem, sentimentul romanesc al fiintei: Sa moara capra vecinului...
Arad, Timisoara, Siria, pe atunci un soi de laborator in aer liber unde s-ar fi putut experimenta cu rezultate senzationale, si mult inainte de aparitia lui, conceptul de multiculturalitate. Iata un pasaj, pentru cei interesati o cale sigura spre lectura "provocatoare" a cartii in chestiune. Mesterul Slavici gaseste tonul potrivit pentru a trimite departe, dincolo de cele scrise: "Aradul era pe timpul acela oras de vreo treizeci de mii de locuitori, dintre care romani vreo opt mii si sarbi vreo cinci mii. Ceilalti erau svabi, maghiari, evrei si putini slovaci veniti de la Ciaba. Desi insa maghiarii nu erau decat cam a patra parte, orasul era socotit mai ales maghiar. In piata toata lumea vorbea, ce-i drept, romaneste, dar prin pravalii si prin alte locuri publice oamenii se foloseau mai ales de limba maghiara. Gimnaziul era si el maghiar, desi cei mai multi dintre profesori erau svabi si mai ales slovaci adusi din Carpatii Apuseni, si era mare raritate profesorul care rostea bine limba maghiara.
( ... ) Lasa ca ungureste eu vorbeam tot atat de bine ca romaneste.
( ... ) Indeosebi eu n-o prea duceam deci bine cu colegii mei romani, care ma scoteau parca n-as fi roman adevarat. La sfarsitul anului a iesit la iveala ca sunt. Cei mai multi dintre romani au ramas adeca repetenti, si intre acestia ma aflam si eu. ( ... ) Mai vazandu-ma ca sunt si roman greco-oriental, unii dintre profesori m-au pus in randul celor ce nu stiu ungureste si-au socotit ca ar fi perdut timpul cu examinarea mea... Tata nu era insa omul care se impaca cu asa ceva, a staruit deci sa fiu examinat si a fost destul sa i se implineasca cererea aceasta pentru ca sa mi se faca dreptate. Pe cand altii au ramas repetenti ori au trecut la preparandie, eu am intrat in clasa II. Mi-a mai mers acum si vestea ca ma bucur de sprijinul celor ce-i prigonesc pe romani."
Batran, Slavici se intoarce spre intemeietori: Eminescu, Creanga, Caragiale, Cosbuc, Maiorescu. Cheia de bolta este prietenul iubit si admirat din tinerete si de mai tarziu, Eminescu. Dincolo de poncifele vremii, de limba lui greoaie, dar plina de miez, adanca, tulbure, prevestitoare, dau in clocot vorbe clare si aspre despre "noi toti".
Cum traim, cum gandim, ce este cu neputinta de schimbat si ce trebuie extirpat din firea si din toate asezarile acestui neam. Consecvent siesi (nesupus, neascultator, carcotas cu bataie lunga, vaicaret, nu odata confuz in optiuni, mai degraba un om al vechiului imperiu, cu slabiciune pentru "imparatul", decat al Europei interbelice, un sambure din care, cine stie, ar fi putut iesi cetateanul-fara-frontiere, eventual model al lumii globalizate de maine si, mai presus de orice nepotrivire in viata lui complicata, mare scriitor, autor de capodopere), batranul Slavici citeaza spre finalul "memorialului" sau un fragment dintr-un ziar important al timpului, anul 1924, la un lustru de la Marea Unire: "Nu vedem decat grija stomacului. In toate administratiile se fura. Zilnic sunt descoperiti functionari care au prevaricat milioane. Mariti deodata cu talia noua a tarii, micii borfasi au pierit spre a lasa locul marilor deturnatori... Dezorientarea morala e de speriat. S-a pierdut aproape notiunea lucrului moral si a celui imoral. Un mercantilism respingator, care a luat masca luptei legitime pentru trai, a gonit din societatea romaneasca idealul".
Dupa care citat, Slavici noteaza: "Asa n-a scris nici Caragiale, nici Eminescu, pentru ca, atunci cand scriau dansii, lucrurile n-ajunsesera inca, precum se vede, atat de departe. Iar altaceva e intrebarea daca cei insotiti spre a vindeca ranile 'rascolite' au ori nu au sa reuseasca. Eminescu nadajduia ca da, iar Caragiale zicea: Suntem cum am fost si tare mi-e teama ca nu cumva tot asa sa si ramanem. Ziua de mane ne va dumiri care dintre amandoi vedea mai bine lucrurile. Deocamdata parca mai mult Caragiali decat Eminescu."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
