• Leu / EUR4.9429
  • Leu / GBP5.8083
  • Leu / USD4.6098
Ziarul de Duminică

O ficţiune autobiografică/ de Stelian Ţurlea

O ficţiune autobiografică/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

15.04.2016, 00:06 141

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich) – Viaţa ficţiunii după o revoluţie. Editura Polirom

De la început trebuie să spunem că această carte, îndelung aşteptată, e o surpriză, o lectură nu doar plăcută, ci şi esenţială şi care, mai mult ca sigur, va stârni controverse: se va scrie împotriva ei, poate chiar va fi combătută, pentru că autorul ei nu renunţă la iluzia sa din vremuri apuse, adică la crezul în comunism. Cartea va fi citită, probabil, de unii, cu lupa, în căutarea aluziilor la cutare personaj sau să afle cine se ascunde sub cutare iniţiale sau când, unde şi cu ce protagonişti se va fi petrecut cutare fapt menţionat de autor, alţii se vor recunoaşte cu nemulţumire în portrete puţin favorabile, aşa cum îşi vor freca mâinile bucuroşi că adversarul lor de idei a fost zugrăvit mult mai rău sau în orice caz n-a fost zugrăvit mai bine. „Dumneavoastră nu cunoaşteţi intelectualul român!” exclamă de câteva ori (aproape obsesiv) Radu Cosaşu.  

Pe Radu Cosaşu mai mult ca sigur nu e nevoie să-l mai prezentăm. A ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, între 1973-1989 şi-a publicat opera esenţială, un ciclu de nuvele (în şase volume) intitulat „Supravieţuiri”, inspirat din experienţa sa politică şi literară,  pus sub semnul unei consecvente autocritici şi al autoironiei. După 1989, aceste „Supravieţuiri” au fost republicate în două ediţii, fără modificări oportuniste, dar  rearanjate într-o ordine cronologică, permiţând o nouă lectură. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional pentru Literatură. Reiese, aşadar, că, cu foarte puţine excepţii, Radu Cosaşu n-a mai publicat o carte majoră după 1990. O carte pe care mulţi o aşteptau şi despre care cei apropiaţi ştiau că „se coace”. În sfârşit apărut şi este această „Viaţă a ficţiunii...”

Cartea este structurată în două părţi. Prima cuprinde texte pe care Radu Cosaşu le-a publicat, în mare parte, în revista „Dilema veche” – scrisorile adresate fiului  inexistent, care locuieşte în Groenlanda, apoi în Islanda. Fiul inexistent îi scrie, la rândul său, tatălui inexistent. Apoi apare mama inexistentă a fiului inexistent care îi scrie lui Radu Cosaşu. Sunt multe scrisori între inexistenţi (prieteni, iubite, ingineri şi colonei pensionari, revoluţionari de profesie etc.) şi autor. Toate aceste personaje care scriu sau cărora li se scrie deşi sunt, în proporţie covârşitoare, imaginate de Radu Cosaşu, prind viaţă, sunt foarte bine conturate şi memorabile – cam în felul în care era celebra Sanseverina din „Supravieţuiri”. O carte în care cel  dintâi fapt care frapează este iubirea imensă pentru acest fiu inexistent, pe care îl numeşte în fel şi chip, scrisorile deschizându-se aproape mereu altfel: Dragul meu, Dragule, Dragul meu inestimabil, Băiete, Fiule, Măi băiatule, Domnule, De mult îndrăgitule domn, fiu şi prieten, Mai mult decât fiule, prietene. În al doilea rând frapează pendularea permanentă a autorului între autocritică şi disculpare, acuze făţişe şi resemnare. Un exemplu din această primă parte:

„Dacă îţi scriu azi şi îmi încalc hotărârea se întâmplă dintr‑un motiv neaşteptat.  Am primit de curând pe Internet, de la o fostă prietenă din România, un teanc de xeroxuri scanate după articole de‑ale dumitale apărute în urmă cu 50‑60 de ani în Scânteia tineretului. Ea lucrează azi într‑un colectiv de documentarişti al unei edituri care pregăteşte o antologie a presei comuniste dintre anii 1949‑1989, «o antologie a ruşinii», aşa se va intitula; nu mi‑a explicat de ce mi le‑a trimis, probabil ca să mă pună la curent cu trecutul tatălui meu, cu articole socotite de ea «îngrozitoare». Cât timp am fost împreună la Bucureşti, prin anii ’80, pe la 18 ani,  îmi spunea tot timpul că‑i place cum scrii, mai ales în revista Cinema, acum nu ştiu din ce i‑a venit – am înţeles, tot de pe Internet, că azi, în România, e o mare plăcere să fie demascaţi expiraţii (am întâlnit şi termenul «dinozauri»). Din păcate,  articolele acelea, vreo 20, sunt într‑adevăr îngrozitoare. Nu doar pentru entuziasmul care le stă la bază. Tot ce scriai despre primele colhozuri româneşti, despre armata populară, despre eroii clasei muncitoare era o lozincăreală incredibilă. Nu le‑am putut citi pe toate de la un capăt la altul. Nu mă interesează că aveai o încredere oarbă în comunism. Te priveşte. Dar cum de scriai cu atâta lipsă de talent, în ce stil îţi susţineai convingerile – asta m‑a uluit. Ştii bine că mi‑au plăcut articolele despre Stan şi Bran sau cartea aceea despre blocul de gheaţă, parcă predestinată mie. Dar cum a fost posibil să scrii atât de prost în tinereţe? Mă gândesc că nu scriai din oportunism, îţi dau acest credit, dar nu înţeleg cum de idealurile dumitale au produs asemenea articole de necitit. Nu te enerva: erai devotat, dar scriai mizerabil. Erai sincer şi totul suna fals. Să nu‑ţi fi dat seama…? Nimeni să nu‑ţi fi spus nimic? Dar pe ce lume trăiaţi? Nu pot să‑ţi ascund că am parcurs teancul de xeroxuri cu gândul la dimineaţa aceea când m‑ai luat de mână şi ne‑am dus la Cinematecă să vedem un documentar despre Nanuk, eschimosul care vâna foci, ca să aibă din ce trăi familia şi câinii lui. Aveam 10 ani şi, după ce ţi‑am citit cronica din Cinema, m‑ai făcut să‑l iubesc pe Nanuk ca pe Stan şi Bran. Acum sunt aici, pe locurile unde vâna Nanuk, şi doar din cauza asta articolele din Scânteia tineretului nici nu mă copleşesc de ruşine, nici nu mă înduioşează. Îmi sunt indiferente. Te întreb deci: ce să fac cu ele? Nu‑mi vine să le arunc, dar nici să le păstrez.”

În al treilea rând, scrisorile vorbesc nu numai despre începuturile literare ale scriitorului, despre filme, literatură, politică, încălzirea globală şi multe altele, dar mai ales în toate pare că se reconstruieşte, în mic, România tranziţiei, obosite şi obositoare.

Partea a doua a cărţii e surprinzătoare din foarte multe puncte de vedere. Se cheamă „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii”. Oscar Rohrlich e numele real al  lui Radu Cosaşu, e prima oară când apare pe coperta unei cărţi – iar Radu Cosaşu însuşi este primul scriitor român care semnează pe aceeaşi copertă cu ambele nume, cel real şi pseudonimul cu care s-a impus. Trebuie să ai vână să o poţi face! Şi partea a doua (în fond tot un roman) e formată dintr-un şir de scrisori în care fostul cenzor comunist se străduie să-l convingă pe Oscar Rohrlich să renunţe la pseudonim, să revină la numele lui adevărat şi să-l omoare pe Radu Cosaşu. Fostul cenzor – cu un nume cu rezonanţe slave: Artur Reznicek – e un om foarte citit, cu mintea ascuţită, concluzia iute şi verbul acid chiar şi acum, la vârsta pensionării, fidel până la cea mai mică fibră vremurilor de odinioară („nu sunt dispus să mă  revizuiesc”). (Merită o dezvoltare separată, ea însăşi un articol, discuţiile despre stalinism, comunism, socialism, decomunizare, exagerări, comuniştii renegaţi în anticomunişti, tragedia secolului XX  – „nimic nu este mai greu decât să nu  exagerezi, ferindu-te să nu cazi în derizoriu”) Cenzorul este stârnit în avalanşa sa de scrisori de un articol („Rugă”) publicat în „Dilema veche” în ianuarie 2001şi   semnat „Oscar Rohrlich, cel care de patruzeci de ani încearcă să-l sugrume pe  scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti şi nu izbuteşte”. Aşa cum Radu Cosaşu are, în prima parte, un fiu (inexistent), cenzorul are o fiică, iar aceasta a trecut, după „o  revoluţie” cu totul de partea capitalismului, fapt care lui Reznicek îi e imposibil să înţeleagă. Îi explică lui Cosaşu de ce l-a interzis în anii 50, de ce i-a permis apoi să publice, de ce l-au cuprins apoi regretele că o făcuse. Personajul e extraordinar, convingător şi terifiant, un demon – şi chiar şi cititorul care n-a trăit vremurile cenzurii îşi poate imagina cum distrugea destine; în mod sigur are corespondent în lumea reală – e suficient să privim câte s-au petrecut şi încă se mai petrec în lumea tranziţiei şi posttranziţiei. Frapează şi aici pendularea permanentă a autorului între autocritică şi disculpare, acuze făţişe şi resemnare.

Într-una dintre ultimele scrisori, fostul cenzor şef îi scrie: „Ne apropie repulsia faţă  de tot ce e morbid. Cu ea nu se poate scrie literatură serioasă. Caraion, cu inteligenţa lui feroce, avea dreptate: «Cosaşu va scrie o carte bună doar când nu se va mai gândi să placă tuturor. » Vei primi scrisorile mele când vei împlini această  condiţie-Caraion; mă gândesc că ele te vor ajuta să semnezi prima dumitale carte bună.”

Să fie „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” această Carte? Motto-ul este smuls dintr-un autor pe care Radu Cosaşu a spus nu o dată că îl preţuieşte la maximum, Isaac Babel: „O adevărată ficţiune nu seamănă cu viaţa reală. Viaţa – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficţiune adevărată.” 

„Viaţa ficţiunii după o revoluţie” este o asemenea ficţiune. O ficţiune autobiografică.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9429
Diferență: 0,0121
Ieri: 4.9423
Azi: 4.6098
Diferență: -0,2078
Ieri: 4.6194
Azi: 5.8083
Diferență: -0,1942
Ieri: 5.8196
Azi: 4.8066
Diferență: -0,0852
Ieri: 4.8107