Cand am acceptat sa preiau rubrica in care Lucian Dan Teodorovici publica numar de numar tablete de cea mai buna calitate, cu observatii fine si schepsis moral, in maniera-i cunoscuta, stiam ca pornesc din start cu un handicap teribil.
Eu proza n-am scris niciodata, decat poate numai ca monsieur Jourdain, burghezul lui Moliere. Nu-mi ramanea, atunci, decat sa recurg la un truc rezonabil, in speranta de a nu face figura chiar proasta. Mai ales ca nici sarcina cinstita de a prezenta evenimentele culturale din urbea moldava la modul impersonal, ca un reporter oarecare, nu-mi prea era pe plac. Stirile circula oricum, mi-am zis, la ce bun sa irosesc pretiosul spatiu tipografic cu informatii futile, peste care lumea trece aproape totdeauna grabit, cu un ochi distrat? Si apoi, cati dintre cititorii acestei publicatii, interesati de mersul finantelor, vor deschide suplimentul duminical (daca nu ma insala memoria, Hasek aducea multa veselie intr-o foaie similara de pe vremea sa) cu gandul de a vedea ce manifestari au mai avut loc in orasul de pe malul Bahluiului?
Asa se face ca m-am trezit vorbind despre un altfel de Iasi decat acela prezentat conventional in pliante. Ma consoleaza doar gandul ca voi putea compensa cumva carenta documentatiei, ca sa nu amintesc iar de putinatatea talentului (uf!), prin bogatia detaliilor despre niste locuri si oameni peste care nu s-a pus de tot praful. Iar despre Iasi inca nu se cunosc multe lucruri...
Incepusem sa evoc in episodul trecut farmecul de ieri si de azi al strazii Lapusneanu, dar m-am lasat amagit de vraja actualitatii si n-am mai apucat sa spun mare lucru. Ei bine, ca sa nu-mi treaca iar prin gand ideea de a merge la teatru (dinspre Capitala nu vine deocamdata nici un pericol!), ma plasez confortabil in fata aceluiasi diplomat servit la Tuffli data trecuta si privesc pe fereastra vestitei cofetarii la anticariatul de peste drum. Imaginea vitrinei ticsite cu obiecte vechi imi reaminteste de istoria zbuciumata a cladirilor ridicate candva peste mormintele din cimitirul - pe care altadata nu-l cuprindeai cu ochii - al Bisericii Banu. In casele de pe Lapusneanu locuiau negustori prosperi si (lucru firesc cand e vorba de bani, nu-i asa, iubiti cetitori?) fara nimic sfant, de vreme ce nu se rusinau sa atarne de streasina felinarul rosu. Setea de castig nu ingaduia cenzura morala. Legenda spune ca Dumnezeu s-a maniat de atata nerusinare si-a trimis asupra intreprinzatorilor sai supusi blestemul focului. Locuintele s-au facut cenusa, si ani buni oamenii au trait cu groaza in suflet, ferindu-se de pacat.
Astazi lucrurile s-au mai schimbat. Felinare rosii nu zaresti nicaieri. Si, daca negotul incepe sa dea tot mai multe semne de oboseala, infloreste in schimb... arta. Langa un birou de traduceri si firma ochioasa a magazinului de imbracaminte "Tata & Fiul" rezista de ani buni anticariatul acesta, al carui proprietar este nimeni altul decat celebrul colectionar si iubitor de manuscrise eminesciene Dumitru Grumazescu. E de mirare cum nu a dat faliment in ultimii ani paguboasa afacere! Gurile rele spun ca la mijloc ar fi o vraja. Si asta pentru ca, in unele nopti cu luna, ciudatul vanator de antichitati obisnuieste sa cheme spiritele si sa scoata din complicate retorte aurul la care visau alchimistii de odinioara.
Omul lasa, intr-adevar, o puternica impresie. Afabil cu toata lumea, onctuos chiar, cand oaspetii sunt persoane de seama, ai putea sa-l crezi cine stie ce, daca nu l-ai sti de buna credinta. Melifluenta vocii contrasteaza intens cu ochii sireti si vii, insinuanti, de samsar levantin. Trupul e de proportii mijlocii, fara asperitati, slefuite prin natura sedentara a meseriei. Tenul ca maslina si fruntea larga, delimitata de un par cret, acum sur, bogat doar spre ceafa, precum si nasul acut, modelat dupa tiparul clasic, acvilin, completeaza acest portret de figura mediteraneana, coborata parca direct din literatura lui Balzac, intr-un amestec inextricabil de Gobsek si Balthasar Claes. Si locul e, nici nu se putea altfel, pe masura omului.
La inceputul anilor '90 veneau aici Ion Caramitru si Ana Blandiana, spre bucuria amfitrionului, mandru de a fi gazda unor asemenea oaspeti de seama. In vitrina se adunase o impunatoare colectie de autografe. Comertul cu cartea mergea struna. In timp ce rasfoiai un volum se auzea in fundal doar muzica buna. Preturile - moderate - si zambetul complice cu care erai intampinat din prag faceau de rusine concurenta. Asa era pe vremea aceea... Insa de o buna bucata de timp domnul Grumazescu nu se mai ocupa de negot. Anticariatul s-a golit de carti si gazduieste tot soiul de manifestari artistice si de caritate, devenind mai degraba un loc de pelerinaj. Misteriosul personaj te intampina totusi la fel de amabil, chiar daca stie ca n-ai sa cumperi nimic. Ceea ce ma face sa-mi imaginez ca pe strada Lapusneanu, macar o singura data, pasiunea pentru arta a inabusit naprasnica pofta de castig. Si asta fara ordalia focului de mai an!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
