Am fost la Mogosoaia - in ultimii ani - numai atunci cand au avut loc vernisaje ale unor expozitii fie de pictura, fie de sculptura. Sentimentele sunt contradictorii. Frumusetea locului ma relaxeaza, imi da o stare de bine si imi spun ca este spatiul ideal pentru un fapt de arta: ai linistea necesara de a privi, de a intelege, de a reflecta asupra celor vazute, te inconjoara si o atmosfera a istoriei, deci a stabilitatii. In acelasi timp, tocmai linistea si zidurile rosii ale cladirilor din ansamblul cultural Mogosoaia iti creeaza o impresie stranie de inghet, de iesire din timp.
Pentru ultima sa expozitie, Ecaterina Vrana a ales Mogosoaia, fapt oarecum curios pentru firea si pictura sa. Istoria este mai prezenta la Mogosoaia decat prezentul.
Nici vizitatorii care se plimba cu pasi lenevosi pe alei, nici fiarele zornaite parca in ciuda linistii de catre niste muncitori zelosi abia la amurg, nici latraturile unui canis speriat, intrigat de aparitia unor ponei pe pajistile verzi nu anima peisajul. Te astepti, din clipa in clipa, sa cobori tu insuti in timp sau sa urce nu stiu ce vremuri tainice catre tine.
Fundamental, la Mogosoaia ai senzatia ca se sopteste, ca vorbele vin de undeva de departe si nu de la cei de langa tine. Or, pictura Ecaterinei Vrana se opune prin toata fibra sa staticului, istorismului, fiind mai degraba un jurnal al unui prezent extrem de tensionat, de nervos, de nelinistit.
Nu este obligatoriu sa cunosti autorul spre a-i configura portretul: fire dinamica, intr-o vesnica agitatie, afisand permanent o personalitate dubla - una cea expusa (cu o tenta de provocare avangardista de genul "Epater le bourgeois") si o alta ascunsa, protejata, la care putini au acces. Si pictura ei dezvaluie cele doua ipostaze ale unei personalitati de tip accentuat: formal, ea este in contra studiului, a temeiniciei, a rigurozitatii pedante in constructia tabloului, dand impresia de improvizatie, dar in sensul in care copiii improvizeaza in perimetrul unui joc stiut, pentru ca altfel s-ar plicitisi repetandu-l.
Si maniera, dar si viziunea pleaca din universul copilariei: maniera este cea a reducerii obiectelor si fiintelor la structuri, la componente - specifica atat picturii naive (practicate de adulti), cat si picturii copiilor.
Mai greu este sa pastrezi viziunea si perspectiva proprii universului infantil. Cineva mi-a dezlegat misterul identificarii varstei autorului unui desen naiv: "Fii atent la distante: copiii, de la inaltimea lor, asaza ferestrele casei, clanta usii foarte sus, aproape de acoperis, aducand in schimb ceea ce e foarte departe langa ei, aproape de atingere".
Viziunea infantila este si mai greu de obtinut, inocenta pierzandu-se iremediabil odata cu experienta (spunea William Blake). Omul de zapada, mirele si mireasa, peisajele (poate ar trebui sa pun cuvantul intre ghilimele) pastreaza perspectiva, desenul si viziunea infantila.
Este fata fragilitatii expuse de Ecaterina Vrana, potentata si prin asumarea simultaneitatii lumii (pentru copil, totul se petrece in acelasi timp).
Iata dialogul ce insoteste Omul de zapada:
"- Cum este afara?
- Frig, cald, ploua, bate vantul, ninge, este frumos, este urat, este zi, este noapte".
Fata cealalta se lasa abia ghicita - una a exasperarii, a nelinistii, a unei angoase existentiale - in semne ale realului adultului -, fotografii incorporate aparent ca un joc in tablouri, insemnari de jurnal scrise cu creionul, pe alocuri ilizibile.
Pentru a citi trebuie sa te apropii, sa deslusesti.
Pentru a pricepe trebuie sa cuprinzi ansamblul, uitandu-te la desen si avand in minte cuvintele: "Sunt acasa la Ina la Tel Aviv. Este foarte frumos aici, nu-mi vine sa cred. Sunt fericita. Ina si Roxana se poarta foarte frumos cu mine, nu-mi vine sa cred ca merg la plaja, pictez, fac dus de 10 ori pe zi, ma uit in oglinda si nu merg pe jos din Piata Romana pana in Tei la atelier. Azi a tinut bucuria mea".
Abia acum (sau, mai bine - si acum) coagulezi universul Ecaterinei Vrana printr-un concept-cheie: autenticitatea ca opus al profesionismului.
"Ea nu vrea sa fie un artist profesionist, ci unul autentic", spunea Erwin Kessler in cuvantul de deschidere a expozitiei.
Si mai dezvaluia ceva fara de care nu s-ar lumina pe deplin ce se ascunde in lumea mai putin vizibila a picturii Ecaterinei Vrana: au fost momente in care si-a spus ca, daca ar mai exista un artist atat de cusurgiu, vesnic nemultumit de felul cum se tocmeste expozitia, s-ar lasa de meserie. Pentru a obtine autenticul, e nevoie de perfectionism, de o rigoare extraordinara a detaliilor. Ceea ce formal parea joc si improvizatie se dovedeste a fi constructie temeinica, riguroasa, pedanta. Plecand, poate, de la avangardismul anilor 1920, asumandu-si pictura ca pe un fapt existential, Ecaterina Vrana se singularizeaza in universul picturii noastre prin aceasta imbinare stranie (si greu realizabila) de fragilitate si forta. Panzele, desenele, grafica ti se insinueaza in minte si te urmaresc mult timp dupa ce le-ai vazut, nelinistindu-te, creandu-ti o stare tensionata: frumusetea, candoarea, seninatatea si bucuria sunt mereu supuse atacului violent al lumii in care traim.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
