La 140 de ani de la venirea sa pe tronul Romaniei, din nou despre Carol I. Portretul lui cand intra in tara: mai degraba scund, cu ochi albastri, scormonitori, nas vulturesc, mustati si barba mijind pe obraji, statura zvelta, mers energic. Asa apar semnalmentele sale pe pasaport.
Era un tanar militar prusac de 27 de ani, cu tinuta ofitereasca si sobrietate in gesturi, masurat la vorba, cu voce tare, apasata, tinuta rigida, distant, rece. Un tanar care isi va dedica intreaga viata "meseriei" de rege. Si va imbatrani in aceasta meserie, imprimandu-si imaginea asupra unei tari in schimbare, asupra anturajului de la Curte, dar si asupra sefilor de guvern, de partide, a ministrilor si a tuturor oamenilor politici. E proverbial gestul sau de a darui tuturor cate un ceas, ca sa nu mai intarzie la convocarile sale. Prima regula a unei stari de reguli era, credea Carol, punctualitatea. La Palatul de la Bucuresti (mai abitir decat la Peles), programul era respectat cu sfintenie prin vointa lui Carol. Fie vara, cand nu era la Peles, ceea ce se intampla foarte rar, fie iarna, suveranul isi incepea programul la ora sase. Doua ore citea rapoarte, corespondenta, ziare, iar la ora opt lua micul dejun in rotonda din capul scarilor, impreuna cu Elisabeta. Ulterior revenea in cabinetul de lucru, unde asculta raportul maresalului Curtii, dupa care mergea apoi in sala mica a bibliotecii sau in biblioteca mare, unde, intre 10 si 12, dupa o riguroasa planificare a maresalului Curtii, primea in audienta. Duminica acorda audiente fara o cerere speciala. Ministrii aveau zile fixate pentru primiri in fiecare saptamana. Audientele nu depaseau de regula o jumatate de ora de persoana. Suveranul statea in picioare, drept, aproape nemiscat, amabil dar rigid (abia in ultimii ani de domnie, batran si blonav, isi primea interlocutorii asezat la birou. Cel invitat era asezat pe un scaunel langa masa de lucru).
La inceputul audientei si la sfarsitul ei, suveranul ii intindea oaspetelui sau un deget, doua sau mana intreaga, dupa rangul si aprecierea de care se bucura fiecare in ochii sai. Doar ministrii se puteau aseza. Suveranul avea darul de a-si asculta intelocurorul. Punea intrebari precise. Se adresa cu "dumeavoastra". Erau rari cei carora li se adresa cu "dumneata". Nu se tutuia decat cu membrii familiei. La ora 13 se ducea la pranz, in sufrageria mica, unde mancarea era adusa pe o masa cu rotile atunci cand pranzul era servit doar impreuna cu Elisabeta. Dupa casatoria lui Ferdinand, miercurea si duminica, suveranii luau masa impreuna cu mostenitorii si nepotii. Dupa masa, Carol isi facea siesta cu o plimbare in curtea Palatului, apoi urmau alte audiente, pana la 17, ora de ceai cu Elisabeta. Intalnirea cu personalul superior al Palatului, in cadrul careia se puneau la punct chestiuni de administrare interna si programul pentru a doua zi, premergea cina, care se servea la ora 19,30. Cand nu erau invitati, cina dura putin si era urmata de o partida de biliard, pana spre ora 22. Dupa aceea, Carol se retragea pentru o noua lectura a ziarelor si pentru scrierea corespondentei personale. La ora 23 se stingea lumina in tot palatul. O facea Carol insusi, apasand pe un intrerupator.
Un program rigid? Asa parea. Era respectat si la Peles, chiar daca aici exista mai multa relaxare. Palatul sau Castelul suveranului erau nu oaze de bucurie, ci de munca, un loc cu reguli si programe ce se respectau. Imaginea publica a monarhului era aceea a unui om rigid, exagerat, dar corect. Prin felul sau de a fi, el dadea un exemplu elitei romanesti, obisnuita sa nu respecte de fapt nicio regula. Un indemn la munca si disciplina, la viata personala exemplara, un exemplu de om politic care nu se lasa condus de grupuri de interese si camarile, neacceptandu-i nici sotiei sa se amestece in treburile statului, pe care le considera ale rostului sau de suveran. Din Palat, monarhul isi purta aceasta imagine afara, in societate. A ajuns "intelept", "viteaz", "parintele patriei", cantat de manualele scolare, de G. Cosbuc, de V. Alecsandri, de G. Dabija, de Z. Boiu..., dar si erou negativ, ca la Al. Vlahuta, Al. Macedonski, Gh. Panu, N.D. Cocea, B.P. Hasdeu, T. Arghezi... Totul intr-o societate romaneasca repede trecatoare de la icoana la caricatura. Istoria a preluat chipul din icoana, n-a uitat caricatura si ne-a lasat prototipul unui suveran, exact al suveranului potrivit la momentul potrivit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
