Nu demult, pomeneam aici cu nostalgie acele spectacole (rare) de amploare a respiratiei, de maretie a viziunii, de mai putin modesta, palida, pedestra ambitie a constructiei scenice. Acele spectacole in care decorul, costumele, lumina, sunetul, discursul regizoral in sine te fac sa te simti "ca la teatru" - in sensul bun al cuvantului.
Am petrecut o astfel de seara acum vreo doua saptamani, la Odeon. Acest teatru din miezul Bucurestiului, din imediata apropiere a piatetei unde se afla, candva, Teatrul National (de altminteri, sala Majestic a gazduit, prin anii 60-70, reprezentatiile "primei scene a tarii") a fost in stagiunea trecuta si a ramas si in actualul sezon preferatul meu. Cred ca ii este ingaduit cronicarului sa exprime ceea ce se cheama "o opinie subiectiva" - de parca ar exista pe lumea asta om cu opinie obiectiva! Mie, marturisesc sincer, cladirea frumos renovata, sala inteligent remobilata (cu scaune, adica, unde nu-ti intepeneste spinarea si nu capeti torticolis), foaierul luminat a giorno si (pardon) dependintele absolut civilizate, dovedind, tot si toate, prezenta cuiva care se gandeste la bunastarea semenilor ce vin in vizita pe bani, mie, zic, acestea la un loc imi dau o senzatie extrem de reconfortanta: senzatia ca aici sunt asteptata cu drag. Si - de ce-as minti? - lucrul acesta imi place foarte mult. Nu cred ca sunt singura.
La Teatrul Odeon, Dragos Galgotiu a pus in scena Dureroasa si adevarata tragedie a domnului Arden din Feversham, Kent - pe scurt, Arden din Feversham -, piesa englezeasca anonima de la sfarsitul secolului 16. Este un text straniu, in care aglomerarea baroca de intamplari si evenimente, pe de o parte, si concizia moderna a limbajului, cu replici scurte, seci, deloc "inflorite", pe de alta parte, produce un contrast in acelasi timp derutant si atragator. Piesa, intemeiata pe un episod strict real, descris in Cronicile lui Holinshed, i-a fost atribuita, printre altii, lui Shakespeare, care si-a compus mare parte din opera in aceeasi vreme si care s-a inspirat si el, dupa cum se stie, din aceasta culegere de documente. Datele care afirma contrariul sunt insa, dupa parerea mea, mult mai numeroase: avem de a face aici, in ciuda titlului si a intrigii sangeroase, nu cu o tragedie, ci, mai degraba, cu o drama burgheza, de familie, ba chiar cu un soi de comedie macabra, caci asasinarea lui Arden de catre sotia sa, Alice, si de catre amantul acesteia, Mosbie, cu ajutorul lui Black Will, un ucigas platit, survine dupa un sir extrem de lung de tentative nereusite, a caror repetare devine rapede curat hazlie. Textul are oarece istorie pe scenele romanesti, un spectacol al lui Andrei Serban din anii 70 fiind citat si astazi de cei ce l-au vazut.
Dragos Galgotiu si-a amplasat montarea, din punct de vedere stilistic, la interferenta epocilor si genurilor despre care vorbeam mai sus. Il ajuta la asta splendida scenografie a lui Vittorio Holtier, care a conceput o vestimentatie unde coexista sugestia istorica si aluzia actuala, dar mai ales un decor de o expresivitate cum rareori am intalnit in ultimii (multi) ani: edificul de lemn ce serveste drept punte, fatada de conac, silueta de basilica etc. umple scena si structureaza itinerariile actorilor, configurand totodata un "peisaj" extraordinar de elocvent. Regizorul dozeaza savant suspansul povestirii, marcand si sonor nodurile dramatice, astfel incat desfasurarea scenica te tine tot timpul atent si curios. (Exista, din pacate, si momente de cadere a tensiunii, coincizand cu interventiile a trei personaje - "in civil", Rodica Mandache, Jeanine Stavarache si Virginia Rogin - care sunt desemnate in distributie drept "actori ambulanti sub protectia Lordului Cheiny", dar al caror rost in conflict nu e deloc limpede: or fi fapturi reale, or fi aparitii alegorice, replici ale vrajitoarelor din Macbeth?!) Amatorii de analiza fina pot detecta solutii regizorale mai subtile, precum figurarea lui Black Will prin doi interpereti - Constantin Cojocaru si Gabriel Pintilei - uniti prin costum si alcatuind un fel de dublu monstruos, sau mai fatise, precum intruparea unuia dintre complotisti intr-un interpret de statura pitica, in comica nepotrivire cu intentiile lui belicoase. De altfel, grupul de raufacatori, din care mai fac parte, in diverse ipostaze, Mircea Constantinescu, Pavel Bartos, Laurentiu Lazar, Marian Ghenea si Paula Niculita, ocupa cumva prim-planul spectacolului, dar serveste, concomitent, si drept fundal de contrast pentru evolutia in nota dramatica a protagonistilor. Alice e Catalina Mustata, autoritara, senzuala si perfida, tot timpul ambigua in declaratiile de iubire adresate alternativ sotului si amantului - un rol prin care actrita mi-a amintit (in alt registru, fireste) de Cordelia jucata in institut si care o anunta ca pe o interpreta de mare forta; mai are inca timp sa recupereze anii de... odihna. Cei doi barbati intre care oscileaza teribila femeie sunt Arden - Dan Badarau, perfect convingator intr-un rol oarecum liniar - si Mosbie - Marius Stanescu, jucand impecabil ezitarea, patima, teama, hotararea, ura, scarba si iar patima. Completata de Mircea N. Cretu, Ioan Batinas, Mugur Arvunescu, Sorin Tofan, echipa actoriceasca a parut, la sfarsitul reprezentatiei, mai convinsa si mai entuziasmata decat la inceputul ei. Sala plina-ochi ar fi trebuit, poate, sa o "mobilizeze" din prima clipa...
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
