În luna ianuarie a acestui an, în China s-a petrecut un micmiracol. Şi când spun "mic" nu mă refer la dimensiunile lui fizice:o statuie gigantică (17 tone, 9,5 metri înălţime) reprezentându-l,în spirit modern, pe Confucius a fost amplasată în faţa porţiinordice a Muzeului Naţional al Chinei, la doi paşi de Tien An Men,piaţa sângeroaselor evenimente din iunie 1989.
Cum se ştie, filosoful şi textele sale au fost exilate după 1949din spaţiul chinez, de îndată ce maoismul triumfător a început săcombată "cele patru vechituri": ideile, cultura, obiceiurile,tradiţiile. În timpul Revoluţiei culturale, a început chiar ocampanie, atent centrată, împotriva lui Confucius şi a trădătoruluiLin Bao, doi ţapi ispăşitori, asupra cărora trebuia să se reverseura populară. După 1980, ca urmare a mutaţiilor produse la nivelulîntregii societăţi chineze, deşi nu se poate vorbi despre orenaştere a confucianismului, pot fi totuşi observate, la nivelpopular, anumite tentative, necoagulate, lipsite de coordonare, deredescoperire a textelor sale, chiar şi la nivel educaţional (înmarginea, desigur a sistemului oficial, mai ales în cadrulactivităţilor extraşcolare), precum şi numeroase iniţiative caretindeau să reactiveze ritualurile confucianiste: ceremonii înonoarea filosofului sau re-inventarea marilor rituri de trecere.S-au înfiinţat ONG-uri, s-a promovat lectura textelor sale înîntreprinderi, s-au reactivat activităţi tradiţionale - totul însăfoarte puţin structurat. De parcă teama născută în anii revoluţieiculturale era încă persistentă. Cert este că Partidul a stat,mefient, deoparte şi a zădărnicit, mai mult sau mai puţin vizibil,toate aceste tentative de resuscitare a spectrului filosofului şi adimensiunii religioase a gândirii sale.
Prima formă de deschidere s-a petrecut în septembrie anultrecut, când Confucius a fost pentru întîia oară serbat, după 1949,în mod oficial la Beijing. A urmat, apoi, această neobişnuităamplasare a statuii în faţa Muzeului Naţional. Să se fi pogorâtbrusc din ceruri armonia confucianistă? Dimpotrivă. S-au găsitpersonaje, în cercurile hiperortodoxe ale partidului, care auestimat că PCC s-a acoperit de ruşine aşezând efigia lui Confuciusîn spaţiul public. Alţii, cârcotaşi din tabăra adversă, au negataceluiaşi PCC dreptul de a-şi însuşi moştenirea filosofului.
Societatea post-maoistă, în mare măsură secularizată şidezideologizată, a stat însă deoparte. Şi, de-acolo, a văzut cum,peste noapte, cu circa două săptămâni în urmă, statuia a dispărutla fel de brusc cum apăruse. Atât doar că pe furiş. Fără nicioexplicaţie oficială. Miracolul a durat nu trei zile, ca la noi, citrei luni. Potrivit unuia dintre nepoţii săi, Mao ar fi declaratcândva: "Dacă, într-o zi, Partidul comunist îl va invita peConfucius să se întoarcă, asta înseamnă că partidul nu va mai puteasă guverneze pentru multă vreme." Să-şi fi amintit Partidul vorbelemarelui conducător? Sau, pur şi simplu, stafia lui Mao, ieşită dinmausolelul aflat în preajma statuii, a simţit că nu mai poate săbântuie?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
