Ploua noiembric. Sarcastic si pesimist. Vazduhul gri-mohorat miroase a alb de omat.
Ploua desfigurant si nervos peste un popor netransportabil, dar sacaitor de gures, gata oricand sa-si dea cu parerea despre orice.
Ploua politic, adica lacom si impertinent, ca un potop de sfarsit (sau de inceput?) de lume. Rafalele fluide de minciuni si ipocrizii s-au pornit invartosite si par de neoprit. "Intotdeauna aceleasi cuvinte - marturiseste Albert Camus - spun aceleasi minciuni. Si faptul ca oamenii se impaca cu asta, ca mania poporului n-a nimicit inca aceste momai de paie, este dovada ca oamenii nu acorda nici o importanta guvernului si ca se joaca, dar, chiar asa, se joaca cu o intreaga parte a vietii lor si a intereselor lor asa-zise vitale".
Ploua cu stropi de speranta ucisa, schimonositi si tragici, caci ce n-a apucat sa fie, nu se va implini vreodata.
Ploua smechereste si nimic nu rodeste. Doar hotia si ticalosia, buruienile de te seaca la suflet. Pamantul e sterp si abia rasufla, inecat de bulbucii vanturati de zarile dezlantuite razbunator.
Ploua a proasta, ca si ieri, ca si alaltaieri, doar ca sa se afle in treaba. Mereu la fel. Inutil si tern. Vreau o ploaie lucida si divina, in stare sa ne curete trupul de zgaibe si sufletul de dor.
Ploua, iar eu scriu. Pentru cine oare? Si nu stiu de ce o fac. Scriu din revolta si incrancenare, din disperarea de a ma elibera de starvul ratarii dospit inlauntrul meu. Scriu din neputinta de a indrepta lucrurile si din prea mult intuneric. De m-ar racori picaturile reci si lichide prelinse din vagaunile cerului ...
Ploua nedrept, dar cine isi mai aminteste cum arata Dreptatea? Naiva faptura cutezase sa se inalte in zbor, amagita de lumina solara. Din seninul inselator, norii
s-au zburlit dusmanos si i-au risipit aripile. S-a starnit diluviul si Dreptatea s-a prefacut in neant. Nici locul in care a pierit nu s-a pastrat, pentru ca omenirea sa nu-si aduca aminte si sa se tulbure. Uitarea e cel mai bun leac, ea vindeca toate bolile muritorilor, toate betesugurile lumesti.
Ploua. Citesc "Carnetele" camusiene. De parca n-as sti ca "Ducem o viata greu de trait. Nu ajungem intotdeauna sa ne impacam actiunile cu viziunea pe care o avem asupra lucrurilor. (Iar culoarea destinului meu, atunci cand cred ca o zaresc, uite-o cum scapa privirii mele.) Ne trudim si luptam ca sa ne recucerim singuratatea. Dar intr-o zi pamantul are surasul sau primitiv si naiv. Atunci parca luptele si viata din noi sunt dintr-o data sterse cu guma. Milioane de ochi au contemplat peisajul acesta, dar pentru mine esta ca primul suras din lume. Ma scoate din fire in sensul profund al cuvantului. Ma asigur ca in afara de dragostea mea totul e inutil si ca pana si dragostea mea, daca nu este inocenta si fara obiect, nu are valoare pentru mine. Imi refuza o personalitate si face ca suferintele mele sa ramana fara ecou. Lumea e frumoasa si totul e cuprins in asta. Marele sau adversar, pe care ni-l dezvaluie cu rabdare, e ca spiritul nu este nimic si nici chiar inima. Si ca piatra pe care o incalzeste soarele, sau chiparosul pe care-l mareste cerul descoperit, ingradeste singura lume unde "a avea dreptate" dobandeste un sens: natura fara oameni. Lumea asta ma anihileaza. Ma duce pana la capat. Ma neaga fara manie. Iar eu, consimtind si invins, ma indrept spre o intelepciune in care totul este deja cucerit - daca nu mi s-ar impaienjeni ochii de lacrimi si daca suspinul acesta greu de poezie care-mi umple inima nu m-ar face sa uit adevarul lumii".
Ploua eclectic si frisonant peste neamul mioritico-resemnat, inca nedumerit de statutul incalcit al economiei de piata functionala.
Ploua euro-atlantic. Des, ultimativ si balmajit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
