Cu fragmentul de fata, memoriile marelui matematician si estetician Matila Ghyka se muta peste Ocean, la New York, unde tanarul diplomat hotaraste sa se ascunda pentru o vreme de ochii batranei civilizatii europene. Aici, Matila este furat de efervescenta Lumii Noi. Se angajeaza la o fabrica pentru a-si proba capacitatea de adaptare si reuseste sa se faca apreciat. In rest, o fascinanta fresca a New York-ului inceputului de secol XX.
Am ajuns intr-un New York care se potrivea absolut visurilor mele, chiar ale celor de copil, cu primii zgarie nori ("Flat Iron Building" sau "Fierul de calcat" inca era privit cu respect) si m-am instalat intr-un hotel pentru actori de categoria a treia si fete din cor, pe strada 42. Imi placea totul, mai ales faptul ca eram singur, necunoscut, total independent, fara telefoane ori scrisori care sa ma lege de un trecut de care ma despartea un ocean. Era ca si cum as fi despuiat o personalitate ca sa imbrac una noua si, ca sa completez aceasta impresie, mi-am luat numele unei marionete vazute altadata la MA1nchen, intr-o piesa fantastica, unde eroul, metamorfozat in pasare (doar capul) de un vrajitor rau, nu-si putea recapata infatisarea decat dupa ce i-ar fi fost smulse trei pene de pe cap in urma unor aventuri abracadabrante. Personajul se numea Maximilian Eulert si cu acest nume m-am inscris la hotelul meu de cabotini. Inca o data, era o evaziune completa in afara trecutului si impresia de usurare, datorata opririi totale a angrenajului acestui trecut, era delicioasa.
Dupa zece zile, la inceputul carora ritmul trepidant de viata al New York-ului imi daduse dureri de cap, luasem contact indeajuns cu orasul urias si activitatile sale ca sa pun in aplicare un plan conceput de mult timp. Era vremea cand sute de mii de emigranti din toate natiunile Europei veneau in fiecare an in Statele Unite, gaseau imediat de lucru, se descurcau, schimbau meseria cand aveau chef, cu toate sansele de reusita, fie la New York, fie la Chicago, fie in statele din Vest, care insemnau inca indepartatul Vest romantic. Ambitia mea era sa ma angajez ca simplu lucrator, ca sa-mi dau seama daca puteam, fara nici un fel de protectie si numai prin vointa mea, sa ma descurc si sa reusesc. Zilnic, ziarele publicau sute de oferte de serviciu de toate felurile. Dupa ce am ezitat sa ma infatisez directorului unui laborator de biologie care cerea un asistent "fara nici un fel de experienta" (mi-am inchipuit un fel de sinistru dr. Moreau), m-am angajat la o fabrica de automobile, sucursala unei firme din Pittsburg, unde se reparau mai ales masini avariate. Nici acolo nu se cerea vreo experienta, salariul era cel mai mic posibil, un dolar pe zi, si la inceput m-au pus sa spal caroseriile alaturi de negri. Dupa o saptamana, un contramaistru care m-a remarcat, m-a pus din intamplare sa demontez magnetourile in atelierul de reparatii si mi-a dat cateva notiuni elementare despre aceasta treaba. Experienta de la Scoala de Electricitate mi-a folosit aici; dupa inca o saptamana, mi-au triplat salariul si am trecut la reglarea magnetourilor. Munca ma interesa. Contramaistrul, care se numea Paul (si care-mi zicea Max, prescurtare de la numele marionetei cu cap de pasare), ma favoriza categoric. Era inalt, foarte frumos, german de origine (eu pretindeam, datorita numelui, ca sunt bavarez) si semana in chip izbitor cu un sofer cu numele de Degen pe care Maruka Cantacuzino il avusese la Bucuresti. Era pe vremea serviciului meu la Ministerul de Razboi, cand ma lua adesea, la asfintit, intr-o plimbare cu masina la Sosea. Cand socotea ca e vremea sa ne intoarcem in oras, striga la sofer cu o voce cristalina si vesela:
- Degen, trebuie sa ne intoarcem!
De mai multe ori am fost tentat la New York sa-i soptesc contramaistrului meu: "Degen, trebuie sa ne intoarcem!", dar posibilitatea ca acesta sa fie Degen insusi imi parea cu totul exclusa (pe atunci nu stiam ca Degen e intr-adevar la New York si ca prenumele lui era Paul), incat nici nu l-am intrebat macar de numele lui de familie. Un alt amanunt ma facea sceptic: contramaistrul Paul avea doi dinti din fata cariati si plombati, in asa fel incat partea de sus a danturii lui infatisa la mijloc un triunghi de aur extrem de vizibil. Nu-mi aminteam ca Degen sa fi exhibat o asemenea particularitate. Dar cand, peste sase luni, trecand prin Bucuresti, am intrebat-o pe Maruka Cantacuzino daca Degen avea vreun semn particular, ea mi-a raspuns: "Un triunghi de aur in maxilarul superior."
Iar prenumele lui era intr-adevar Paul. Evident, el era la New York si, fara sa ma recunoasca (prezenta mea la uzina ca Maximilian Eulert, lucrator mecanic, era si mai imposibila decat a lui), imi arata o simpatie deosebita si se ingrijea de avansarea mea rapida. Dupa ce o luna de zile reglasem magnetouri, Paul si ceilalti sefi ai mei (nu-mi dezvaluisem calitatea de inginer electrician) imi atribuiau un fel de intuitie geniala pentru tot ce privea electricitatea. Intr-o sambata pe la pranz, cand imi incasam salariul saptamanal, casierul mi-a spus:
- Ai fost promovat la 40 de dolari pe saptamana, la firma-mama de la Pittsburg. Prezinta-te la Pittsburg luni la ora noua. Costul calatoriei iti va fi decontat.
N-aveam nici un chef sa ma stabilesc la Pittsburg. New Yorkul imi placea prea mult, cu ritmul lui dinamic, care acum, in loc sa ma oboseasca, ma mobiliza placut in atmosfera de aventura ce se respira aici pretutindeni.
Lunea urmatoare, in loc sa ma prezint la Pittsburg, mi-am reluat hoinarelile pe strazile din New York; cartierele aflate langa Baterie (la extremitatea sudica, spre Manhatten) ma interesau in mod special, cu frumosul acvariu avand rechini si caracatite, acel Bowery al apasilor, cu gangsteri si vagabonzi faimosi, cu orasul chinezesc ce ma pregatea pentru Imperiul Celest. Pe langa strada 13 am descoperit chiar doua stradute locuite in intregime de evrei romani. Toate firmele magazinelor erau cele de pe faimoasa strada Lipscani din Bucuresti ("La papagalul de aur", "Restaurant Chantecler", scris Santicler etc.). Bacaniile si restaurantele anuntau vinuri romanesti de Dragasani sau Odobesti; negustori ambulanti, evrei batrani cu perciuni, zambeau imitandu-i pe vanzatorii de struguri din Bucuresti:-
- Dulce ca braga! Dulce ca braga!2
Asa mi-am dat seama ca evreii romani, in ciuda persecutiilor la care fusesera periodic expusi in Romania, pastrau in afara o imagine simpatica si o reala nostalgie a acestei tari si a limbii ei.
Viata mea la New York, chiar si dupa ce am parasit munca manuala, atat de odihnitoare pentru nervii celui ce se margineste a lucra doar cu capul, nu-mi lasa o clipa de plictiseala ori de intepeneala. Exploram toate ciudateniile acestei metropole care nu-mi dezamagise imaginatia indreptata inca din copilarie asupra ei. Ma amuzau farmaciile, unele deschise si duminica, altele ziua si noaptea, unde puteai nu numai sa ceri mancare cu soda fountain (sau soda-grill), dar si sa cumperi aproape orice, carti, lenjerie, impermeabile, sampanie s.a. Mai erau si splendidele bai turcesti si rusesti, unde puteai petrece noaptea intr-o cabina, iti luai micul dejun, te barbiereai, cumparai carti si reviste - putand trai acolo o vesnicie. Dar institutia cea mai caracteristica a unei epoci de optimism aventuros era cea de Free Lunch sau masa gratuita, conceptie aproape la fel de paradoxala ca aceea a miscarii perpetue: in unele hoteluri, la un bufet rece generos etalat pe doua sau trei mese de bar, puteai manca ce vroiai si cat vroiai, sunca, paste, oua tari, salata de cartofi - fara sa platesti nimic. Se platea doar pentru bautura si ma duceam adesea sa mananc la Free Lunch de la Belmont, in fata Garii Centrale, necheltuind decat cinci sau zece centi, cat ma costa o halba de bere. De altfel, bautura nu era obligatorie. Nimeni nu controla ce faceau numerosii clienti ai acestor pomeni permanente. Puteai si dormi, aproape pe nimic (cred ca zece centi) intr-un hotel facut de un filantrop bogat, care cunoscuse momente grele in tinerete; cei fara locuinta gaseau acolo o camera si un pat curat, cu dus si mic dejun.
Muncitorii americani, mai ales cei nascuti in America, o minoritate privilegiata la vremea aceea (cel putin contramaistrii sau sefii de echipa) nu erau nici umili, nici acri; aveau un fel de orgoliu aristocratic, intemeiat pe independenta lor, pe posibilitatea de a-si schimba slujba si chiar meseria cand le venea bine si de a-si gasi totdeauna locul cuvenit pentru valoarea lor personala, independent de vreo favoare sau protectie.
Marturisesc ca am fost foarte sedus de acest sistem, unde nici o tendinta de nivelare nu impiedica avantul celor ce posedau inteligenta si staruinta necesara pentru a razbate si a-si realiza ambitiile. Mi se parea ca asta e adevarata democratie, dar, paradoxal, si adevarata aristocratie, intemeiata nu pe ereditate ori pe privilegiu, ci pe meritul personal al individului. Trebuie adaugat ca pe atunci sindicatele nu adoptasera inca acea atitudine monopolizanta si tendinta de a reduce atat productia fiecarui muncitor, cat si numarul acestor muncitori privilegiati.
In timpul lunilor petrecute la New York, mi-am procurat si Evolutia creatoare a lui Bergson. In fiecare dimineata, citeam unul sau doua capitole, stand pe o banca in Central Park. Dupa masa, ma duceam aproape zilnic (asta se refera la perioada de dupa stagiul meu de muncitor) la magnifica Biblioteca (Public Library) a orasului New York, unde gratie unui catalog dublu foarte complex puteam consulta cartile privitoare la chestiuni asupra carora voiam sa ma documentez.
Barurile din New York aveau pe atunci, in unele strazi rau famate, cum era strada 8, o atmosfera speciala si adesea violenta. Intalneai tipuri caracteristice de gangsteri cu fizionomii aspre. De fapt, toti barbatii aveau chipuri hotarate, sprancenele incruntate, vorba rastita. Cand intram intr-unul din barurile astea luam, dintr-un mimetism de aparare, o mutra asemanatoare, umerii se inaltau, muschii bratelor se umflau de la sine. Incaierarile si reglarile de conturi erau obisnuite, dar eu am fost totdeauna lasat in pace. (...)
La New York aveam o singura cunostinta, un tanar moldovean plecat din Romania in urma cu patru ani si care, dupa ce practicase la New York toate meseriile, inclusiv pe aceea de baiat de ascensor intr-un mare hotel, ajunsese la o situatie frumoasa intr-o companie Real Estate (vanzari si cumparari de terenuri pentru constructii si locuinte) si castiga destul ca sa-si ingaduie o calatorie anuala in Europa. Il vazusem vara trecuta in Europa si-i aveam adresa, dar mi s-a spus ca era in concediu si avea sa se intoarca la New York peste doua saptamani.
(Din volumul in pregatire la Editura Curtea Veche)
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
