Publicam in acest numar ultimul fragment din memoriile matematicianului si esteticianului Matila Ghyka. Dupa aventura americana, calatoria in jurul lumii continua cu Japonia, un spatiu pe care tanarul Ghyka il resimte ca fiind ireal, socant, sacru, senzual.
M-am hotarat sa dau o raita prin Canada si sa ma duc si la Chicago; itinerarul meu a fost Montreal, Toronto, Buffalo, Cleveland (m-am dus acolo cu pachebotul pe raul Erie), unde se afla cea mai importanta colonie de romani din America, majoritatea veniti din Transilvania, adica supusi austro-ungari la vremea aceea. Excursia mea s-a terminat la Chicago, de unde m-am intors la New York. La Toronto, printr-o intamplare extraordinara, aflandu-ma in biroul Companiei Cook, gata sa cercetez o harta uriasa agatata pe perete, un tanar ocupat cu acelasi lucru a intors capul spre mine si l-am recunoscut pe Alexandru Grecianu, prietenul roman pe care-l ratasem la New York si care anul acesta isi facea concediul in America. Am petrecut seara impreuna, am vazut unul dintre primele westernuri (mut), ne-am fotografiat in chip de cowboys la un fotograf "deschis noaptea" si ne-am dat intalnire la New York.
Am vizitat colonia romaneasca din Cleveland, pomenita mai sus. Avea doua biserici si doua ziare, cateva restaurante si nu era inca americanizata. Erau la prima generatie de imigranti, plini de nostalgie pentru patria parasita.
Tot la Cleveland am avut o aventura delicioasa, pe care o voi povesti mai departe. La Chicago mi-am putut satisface "estetica oribilului" invatata de la Kubin (desenatorul stapanit de cosmar, a carui opera o descoperisem la Berlin), atat in faimoasele abatoare, cat si in cartierele de negri si periferiile cu fabrici. Vederea drumului de fier, noaptea, otelariile si furnalele inalte din imprejurimile orasului Chicago (Gary, mai ales) e de altminteri un spectacol ce poate fi numit fara exagerare drept "dantesc".
Intors la New York, l-am cautat indata pe Alexandru Grecianu, care traia, sub numele de Alexander Garden, intr-o pensiune confortabila pe Riverside Drive. In patru ani se americanizase complet, vorbea cu accentul fonfait de pe Brodway si evadase ca si mine din trecutul lui prin tehnica schimbarii de personalitate. Istorisirea stagiului meu de muncitor i-a placut mult. Concediul nu i se terminase, incat, ca sa ne distram, am decis sa ne angajam impreuna la o munca oarecare. Intr-o dimineata, ne-am apucat sa parcurgem ofertele de serviciu dintr-un ziar. Wanamaker (unul dintre marile magazine din New York) cauta doi vanzatori de tigari prezentabili, dar ne-am dus prea tarziu. O casa de filme (Hollywood-ul nu exista inca si toate filmele americane se turnau intr-o padure a statului New Jersey, la o ora departare de New York) cerea 500 de fosti soldati sau marinari pentru un mare film de razboi. Acolo am avut mai mult noroc. Se filma Razboiul american de independenta, cu bataliile de rigoare. Eu am fost repartizat la grenadierii englezi din Cornwallis, prietenul Grecianu, sau mai curand Garden, calaret indemanatic, la Dragonii albastri ai lui Washington. Pe la 9 dimineata, dupa ce traversam raul Hudson cu ferry-boat-ul, autobuzele ne duceau la lucru intr-un mare luminis al padurii amintite mai sus. Intr-o baraca incapatoare se aflau uniformele pe care trebuia sa le imbracam. Am fost uimit, intai ca toate uniformele si accesoriile erau noi (eu aveam o splendida uniforma rosie cu ghetre negre si curele albe) si apoi pentru ca tovarasii mei, ceilalti grenadieri din Cornwallis, voluntari ai lui Lafayette, luptatori irochezi, care se imbracau ca si mine, nu erau de fel vagabonzi prapaditi, ci domni onorabili, uneori elegant imbracati, uneori cu sevaliera si ac de cravata, carora li se parea interesant sa castige un dolar pe zi si mancare - ceea ce era salariul nostru de figuranti.
Am luat parte la mai multe lupte; intr-una, un cavaler al lui Washington si-a descarcat pistolul (incarcat ochi) atat de aproape de fata mea, ca eram sa pierd un ochi; o parte din pulberea nearsa mi-a insangerat obrazul drept si am putut cadea firesc, facand-o pe mortul si refuzand pensula celui venit sa picteze sangele pe mortii si ranitii de pe campul de lupta.
La pauza de pranz, un amanunt a incantat noua mea stare de spirit democratica: toata lumea, de la producator si director pana la ultimul figurant, inclusiv starurile de ambe sexe, avea acelasi dejun, invelit curat: un sandwich urias cu unt si sunca, o bucata de branza si o tarta cu prune, totul udat cu o ceasca de cafea cu lapte, servita de cele trei staruri feminine dintr-un camion anume.
Pe la cinci, cand trebuia sa primim dolarul castigat cu atata vitejie, s-a produs un incident neplacut: casierul a refuzat sa faca vreo plata pana nu s-a asigurat ca toate uniformele, armele si celelalte piese de echipament fusesera predate si numarate.
- Daca lipseste o singura piesa de echipament - a strigat el - nimeni nu va fi platit!
Am fost indignat de aceasta incercare de a face raspunzatoare baneste o intreaga colectivitate din cauza eventualei neglijente a unuia dintre membrii ei si pentru prima oara am inteles punctul de vedere al muncitorului tratat nedrept de patronul lui. Eram absolut furios si am mormait ca ar fi trebuit sa linsam casierul. Grecianu, care era langa mine, a strigat aratandu-ma cu degetul:
- I-auziti! Colegul meu spune ca ar merita sa-l linsam pe casier daca nu ne plateste imediat.
Indata un murmur de aprobare s-a ridicat din multimea agitata a figurantilor.
- Asta e! Sa-l linsam!
Succesul glumei depasise intentiile mele si am auzit vocea nelinistita a casierului spunand:
-Stati putin, glumeam. Duceti-va la casierie ca baieti cuminti si veti primi dolarii.
Arareori am primit un salariu cu mai mare satisfactie decat acel dolar care era cat pe ce sa ma coste un ochi si m-a invatat ca reaua credinta se intalneste pretutindeni.
Nagoya era pe drumul dintre Kyoto si Tokyo si am coborat din tren la sfarsitul unei zile de octombrie, destul de devreme ca sa mai pot vizita faimosul castel strajuit de doi delfini de aur in marime naturala si impodobit in interior cu magnifice fresce din scoala Kanos. Pe urma m-am apucat, la inceput fara noroc, sa caut un anticar ori un negustor de curiozitati. In cele din urma, am gasit unul intr-un subsol plin de portelanuri, lacuri, bronzuri de toate felurile si toate marimile. Avea aerul unui vrajitor corean, cu barba rara, palarie ascutita, haina cenusie, iar cand am pronuntat cuvintele Seto-yaki a zambit si a scos dintr-o ascunzatoare cateva cha-irAé pe care le cautam. Incantat, le-am cumparat pe toate (sapte), am pus sa le impacheteze si am plecat in cautarea unui loc unde sa mananc. Umblam ca intr-un vis: se lasase noaptea si acest oras necunoscut imi parea in afara oricarei realitati, intr-o lume unde se putea intampla orice. Trecand prin fata unei case unde in holul bine luminat doua femei stateau rezemate de un stalp rosu lacuit, am intrat automat si am fost condus fara alta ceremonie intr-o camera mare de la primul etaj, avand si ea un stalp, de data aceasta din lemn de cedru lustruit. Acest episod, din care am uitat mai totul, a jucat totusi, poate din cauza uitarii, un rol insemnat in amintirile mele despre Japonia. Am sa citez (...) referitor la el doua pasaje din Ploaie de stele*, unde faptele sunt puse tot pe seama marinarului Maleen-Louis: (...)
"Noaptea la Nagoya, orasul cu delfini de aur, in frumoasa casa unde intrase intr-o seara la intamplare, cina japoneza in camera spatioasa cu rogojini frumoase. O femeie ingenuncheata turnandu-i ceasca dupa ceasca de sakAé dulce, fierbinte, insinuant; cele trei note tanguitoare din kAôto in casa de peste drum, ca un suspin repetat nelamurit, modulat, atmosfera, lumina, poate datorita ceaiului sakAé, insufletindu-se de o ciudata vibratie, tanara femeie ingenuncheata hieratic - slujnica? gheisa? gazda? sub chimonoul ei cu flori mari - toate se transfigurau incet... nu-si aminteste, n-a putut niciodata sa-si aminteasca urmarea acelei nopti, cum, cand a parasit palatul primitor cu frumoasa scara de cedru. Dar a doua zi dimineata era in trenul de Yokohama, cu pachetul pretios continand sapte cha-irAé cumparate la Nagoya... De altfel, acum tot episodul se infatisa ca una dintre acele povesti magice chinezesti, in care eroul intra fara voie, datorita unui decalaj anormal al fenomenelor vietii cotidiene, intr-un tablou spanzurat pe peretele camerei lui ori pictat pe zidul unui mic templu pustiu si - ca intr-un vis - ajunge actorul unor aventuri teribile sau incantatoare alaturi de personajele tabloului."
Cititorul se va mira poate de insemnatatea ce dau acestei amintiri; in parte, ea se datoreaza atmosferei aproape magice ce a inconjurat-o de la primul zambet al batranului anticar, ca si ciudatului gol din memoria mea intre cina in casa misterioasa si prezenta mea in trenul de Yokohama, cu pachetul si valiza alaturi. Poate ca bunul batran era la urma urmei un adevarat vrajitor si m-a facut sa intru intr-unul din acele tablouri fermecate. (...)
Oricum, indiferent ce forte umane sau oculte ma urcasera in acel tren, el era absolut real, iar la Yokohama (incantatorul si teatralul Yokohama dinaintea cutremurului) am petrecut ultimele mele zile in Japonia. Am facut excursiile rituale: Nikko, cu aleea de cryptomeria, podul rosu lacuit, rezervat alta data sogunilor si templul lui Yeyasu - primul sogun Tokungawa -, unde am baut sakAé cu gheata dupa traditie, dintr-o ceasca rosie lacuita, cu stema, pe care bonzul mi-a daruit-o mai apoi, Kamakura cu Buddha lui urias. Acolo am intrat singur in parcul unde se gasea statuia si privirile mi s-au oprit pe aceasta inscriptie (in englezeste): "Strainule, oricine ai fi si oricare ar fi credinta ta, cand vei patrunde in acest sanctuar, aminteste-ti ca ai calcat un pamant sfintit prin rugaciuni imemoriale. Intri acum in Templul lui Buddha, Poarta Eternitatii. Intra aici cu respect."
Arareori am simtit invaluindu-ma mai puternic o unda de credinta decat atunci cand am citit aceasta inscriptie. Imi amintesc de o fraza din Pelerinul din Angkor, unde Loti evoca impresia coplesitoare incercata de sufletul lui sceptic in fata atator marturii de credinta aduse de pretutindeni si de rase atat de diferite.
Cu cel mai sincer respect m-am apropiat in parcul pustiu de la Kamakura de marele Buddha in bronz, datand din secolul al XI-lea si l-am contemplat indelung.
In fata parcului Kamakura, despartita de coasta printr-un mic ochi de mare, traversat si el de un pod usor de bambus, se afla mica insula Enoshima, stanca neagra abrupta, unde se afla, in satul de pescari, un mic templu dedicat zeitei fericirii, Benten. Am trecut podul ce ducea la insula si am auzit in urma mea un cor de exclamatii. M-am intors si am vazut un grup de pescari, barbati si femei, intorsi deopotriva si ei doar ca sa admire un prea frumos apus de soare.Cred ca Japonia (poate doar cu exceptia Chinei) e singura tara din lume unde taranii sau pescarii se opresc ca sa admire un apus de soare.
A treia excursie am facut-o la Miyanoshita, statiune balneara aflata la poalele muntelui Fujiyama. Ca pretutindeni in Japonia, natura era foarte frumoasa si atmosfera vesela. Am observat o data in plus ca Japonia lui Claude FarrAâ?re era mai autentica decat cea a lui Loti. Aceasta impresie mi s-a confirmat, putin arbitrar, de altfel, atunci cand, calatorind intr-o zi cu trenul, am avut in fata mea un cuplu asezat dupa moda japoneza pe bancheta orientata paralel cu axa vagonului, format dintr-un ofiter de marina de cel mai pur tip Satsuma (clanul de origine malaieziana al ofiterilor de marina) si sotia sa, amandoi foarte rasati, ea extrem de draguta si care ar fi putut servi ca modele pentru marchiz si marchiza in "Batalia".
Baile mixte, toata lumea goala, in piscina de la Miyanoshita nu m-au mai uimit. Fusesem surprins in prima dimineata la hanul meu japonez din Tokyo cand, ducandu-ma sa-mi dau jos spuma de ras de pe fata in sala comuna, am gasit acolo femei tinere goale pana la brau spalandu-se cu buretele. Singurul soc teribil l-am resimtit intr-o zi la closetul unei gari de provincie, unde barbatii si femeile intrau de-a valma, cei dintai intorcandu-mi firesc spatele, dar femeile ramanand inocente cu fata la mine, la fel de firesc asezate pe vine.
La Tokyo m-am dus sa studiez si splendidele jaduri si bronzuri de la muzeul imperial. A fost prima mea initiere in arta chineza a marilor epoci, dar cu asta nu mi-a scazut admiratia pentru luturile de tip Rakou si pentru frescele Kanos.
Din volumul in pregatire la Editura Curtea Veche
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
