Prieteni,
După frământări care au durat ani de zile, m-am hotărât cătrebuie s-o fac, să scriu POVESTEA aşa cum am aflat-o, indiferentcare vor fi urmările. Ezitările mele au ţinut de foarte multelucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e,încep.
O fac pentru că, dincolo de toată înţelepciunea lumii, caremi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria,că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginilecare urmează, îşi va regândi viaţa astfel încât să ţină cont deînţelesurile întâmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritatefortul.
Mai sunt dator câteva precizări. În prima ei formă, am auzitPOVESTEA din gura unui bătrân care cerşea la colţul blocului încare locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră şi maibine, în seara în care am făcut greşeala să mă opresc în faţa luipentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă câteva monezi fără marevaloare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deşi nu-l întrebasem nimic,apucându-mă din când în când de reverul hainei cu degetele luislinoase. Era un bătrân care putea să aibă la fel de bine 70 sau100 de ani, vârsta era îngropată în stratul gros de jeg şi subzecile de cute ale feţei. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cupălăria întinsă, o pălărie care fusese cândva verde, cred, poatechiar o pălărie de vânător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb,veşnic ciufulit, purtând vară şi iarnă un pardesiu scămoşat,maroniu, şi un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală,bătrânul părea un element de decor, confundându-se uşor cutrunchiurile copacilor din jur. Şi asta pentru că era nu doartăcut, ci şi nemişcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căuşul întunecatal pălăriei, schiţa un fel de zâmbet, care se vroia a fi, probabil,recunoscător, dar nu reuşea să fie decât înfricoşător.
Când m-am oprit atunci în faţa lui, a prins brusc viaţă şi aînceput să vorbească, într-un torent de cuvinte din care înţelegeamcam două din cinci. Îmi amintesc perfect, cu un fior de dezgust,că, în elanul de a vorbi, făcea spume la gură, de-adevăratelea…
Ce-l determinase să iasă din încremenire şi să mă înece învorbe, preţ de peste un ceas, timp în care, parcă ţintuit de ovrajă, n-am reuşit să mă smulg de acolo, în vreme ce pe lângă noitreceau oameni care ne priveau intrigaţi, inclusiv şi mai alesvecini?
După atâţia ani, n-am reuşit să găsesc decât două explicaţiiposibile. Fie pentru că eram, chiar dintre cei care-i aruncau unbănuţ, primul care se şi oprea (de ce oare am făcut-o!?). Fiepentru că trebuia să se elibereze de acele înspăimântătoare lucrurişi simţise cumva că, dacă n-o face în acea clipă, nu va mai aveanicicând ocazia, şi va trece pragul dintre lumi ducând POVESTEA cuel, ca o cruce mult prea grea, care cu siguranţă l-ar fi strivit înceasul Judecăţii de Apoi.
A tăcut la fel de brusc cum începuse să vorbească. Cu capulvâjâind, ameţit de tot ceea ce auzisem, nici măcar nu puteam fisiguri că am auzit sfârşitul POVEŞTII. Am rămas, faţă-n faţă,despărţiţi de distanţa unei răsuflări (pestilenţiale), el gâfâindca după un maraton, privindu-mă sfredelitor, cu ochii ieşiţi dinorbite, şi ţinându-mă încă de reverul hainei - eu arătând Dumnezeuştie cum, incapabil încă să mă mişc ori să spun ceva. În jur, lumeacurgea într-un vârtej cumplit de banal, auzeam în spatele meufâşâitul şi claxoanele maşinilor, scrâşnitul metalic altramvaielor, cu coada ochilor vedeam umbre de oameni, un câine micşi alb s-a oprit să ridice piciorul chiar lângă noi, naiba ştiedacă nu cumva s-a uşurat pe mine, percepeam toate astea destul debine, eram în lumea mea, lumea oraşului, eu, copil al asfaltului,născut şi crescut pe asfalt, hrănit cu benzină, inspirând cu nesaţgaze de eşapament, legat pe viaţă de viaţa metropolei, eu caretrăisem ca pe un triumf personal încălecarea secolelor şi amileniilor, eu care credeam în zborurile cosmice şi ingineriagenetică la fel de tare ca în Dumnezeu, fusesem aruncat peneaşteptate, complet nepregătit, în hăurile unor fantasme careagresau logica, călcau în picioare bunul-simţ, violau ştiinţa,ucideau orice speranţă că, în lumea asta, ar exista ceva care săaibă sens. În mijlocul peisajului citadin, sfidând betonul şimetalul, POVESTEA aruncase asupra mea o plasă de ceaţă prin carenimic nu se mai vedea aşa cum ştiam că este, că trebuie să fie.
Au trecut zece secunde sau zece minute. Nu ştiu. Într-un final,cu eforturi supraomeneşti, m-am rupt de acolo. Mâna cu carebătrânul mă ţinuse de rever a rămas suspendată în aer. Pe chipulomului, fervoarea, spaima sau ce va fi fost se mai domolise. Doarochii continuau să sticlească, roşiatic, în adâncul întunericuluicare nu ştiu când se lăsase.
Am făcut primul pas aşa cum aş fi extras din pământ o rădăcinănoduroasă. Al doilea a fost ceva mai puţin penibil, iar de la altreilea încolo mă mişcam deja bine. M-am răsucit în loc şi amplecat, cu senzaţia că am scăpat, fără să realizez că LUASEMPOVESTEA CU MINE.
A doua zi, bătrânul nu mai era acolo şi nu l-am mai văzutniciodată.
Au trecut câteva luni până să mă decid să fac ceva. Atunci,primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să verific. N-am ce-iface, sunt un om de ştiinţă. Existenţa lui Dumnezeu nu mi s-a părutniciodată a veni în contradicţie cu geologia sau fizica. Nu înţelegdisputele purtate în jurul aşa-numitei opoziţii din creaţionism şievoluţionims. Oare un lucru creat nu evoluează? Am înţeles săcitesc adevărurile Vechiului Testament în spiritul, nu în literalor. În fine, asta e altă poveste…
Dar ceea ce auzisem îmi violenta atât încrederea în ştiinţă, câtşi, cumva, credinţa în Dumnezeu. Pe de altă parte, felul în careaflasem POVESTEA, dar şi conţinutul ei, îmi interziceau libertateade a ridica din umeri şi de a trece mai departe. Trebuia, aşadar,să încerc să verific. Oricum, relatarea dezlânată a bătrânuluilăsase multe goluri în poveste şi îmi ridicase un milion de semnede întrebare.
Puterea obişnuinţei mi-a îndreptat paşii spre bibliotecă. Amscotocit, vreme de doi ani, prin toate documentaţiile la care amputut avea acces, de la Biblioteca Academiei până la ArhiveleNaţionale. În paralel, mi-am petrecut mii de ore navigând peInternet. Ce căutam? Orice ar fi putut avea vreo legătură culucrurile pe care le aflasem. Am plonjat în comentariile pemarginea manuscriselor de la Marea Moartă, m-am pierdut pecoridoarele site-urilor despre Illuminati, am răsfoit paginileîngălbenite ale unor publicaţii despre fenomene paranormale, vechide peste o sută de ani. Am parcurs un volum uriaş de informaţiidespre chestiuni care, de fapt, nu mă interesau, pentru a găsi,când şi când, câte o trimitere parţială şi vagă la un personaj sauo întâmplare care păreau să aparţină POVEŞTII.
Până în ziua în care am găsit întâia referinţă la o persoană înviaţă. O femeie din Plovdiv despre care autorul anonim al unuiarticol susţinea că ştie ceva. Am citit rândurile acelea de o miede ori, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Peste trei zileplecam în Bulgaria.
A fost doar începutul unor peregrinări care au durat doi ani şijumătate. Pe urmele POVEŞTII am ajuns din Suedia până în Afganistanşi din Egipt până în Portugalia. Pentru a putea să călătoresc atâtşi totuşi să nu-mi pierd locul de muncă, am făcut ceva ce s-arputea numi inginerie temporală. Fireşte, am cheltuit o avere, înmare parte împrumutată, bani pe care nu ştiu dacă şi cum îi voiputea returna. Din fericire, după şase luni de la primul drum, amreuşit să obţin o nesperată sponsorizare de la enigmaticaAsociaţie a Magilor Tremendici. Nu i-am văzut niciodată lafaţă. Au aflat cumva despre ceea ce făceam şi mi-au trimis baniprin poştă…
Am stat de vorbă despre POVESTE cu peste o sută de oameni. Niciunul dintre ei nu ştia POVESTEA, şi nici nu le-am spus-o, aşa cumnu am povestit-o vreunui apropiat de-al meu, considerând că nutrebuie să împovărez pe nimeni cu obsesiile mele.
Prea puţini dintre cei cu care am discutat mi-au oferitinformaţii preţioase. Cei mai mulţi dintre ei ştiau câte un crâmpeide întâmplare, un zvon, o aluzie. Doar trei dintre ei mi-au pututarăta artefacte care aveau în mod cert legătură cu POVESTEA. Darchiar şi aşa, cu ce am adunat de pe drumuri şi cu ce am reuşit săculeg din cărţi şi documente, cred acum că am închegat cu adevăratPOVESTEA. Ea este acum rotundă, cu neglijabile pete albe. Sunt, însfârşit, gata s-o spun, şi socotesc că trebuie s-o fac.
După ce am aşternut-o pe hârtie, lucru care mi-a luat alţi treiani, înainte de a încerca s-o fac publică, m-am gândit să-i anunţdespre acest pas pe cei care mă ajutaseră să ajung la el. Mi-ampetrecut câteva zile dând telefoane, faxuri şi e-mail-uri. Lacapătul a două săptămâni de aşteptare, bilanţul arăta aşa: despre33 dintre interlocutorii mei am aflat că decedaseră între timp, iardinspre ceilalţi nu am primit vreun semn.
TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia deInformatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, culucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şiJulieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toatetipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă:cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutateditorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia"Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele"Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005),culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezentlucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?",şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, RevisteiFlacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
