Ca raspuns la succesul inregistrat cu celelalte fermecatoare Povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti, Victoria Dragu Dimitriu pregateste o noua aparitie la Editura Vremea, Povestea unui domn din Bucuresti. Dinu Roco. Avocat si ziarist, Dinu Roco se afla astazi la varsta patriarhilor (95 de ani). Indragostita de Bucuresti ca si insotitorul ei, Victoria Dragu Dimitriu se plimba printr-un oras fascinant, frumos, animat, calm si mai ales civilizat, pe care cu greu l-ati mai recunoaste astazi.
Bucurestii interbelici
Intre legenda si prejudecata se intinde taramul Bucurestilor dintre cele doua razboaie, o perioada scurta, cu putin peste doua decenii, insa densa in trairi, infaptuiri si drame, in care Cetatea de pe Dambovita izbutise sa fie, cum visase sute de ani si nu a fost decat atunci, Capitala Romaniei Mari, Capitala Romaniei Firesti. Chiar daca limitele in timp ale acestei epoci sunt pur politice - insotindu-l pe domnul Dinu Roco in evocarea Bucurestilor interbelici, in Bucurestii copilariei si ai tineretii sale, aflam mai ales intamplari care nu au ajuns pe paginile ziarelor si nu au devenit istorie propriu-zisa, ci au ramas in substratul ei, luminate sau umbrite de reflexele evenimentelor in desfasurare. Traim clipe din viata de fiecare zi, cu obisnuintele, ritmurile, atmosfera de oras modern, dar priceput sa-si savureze tihna, de oras in expansiune pe toate planurile: industrie, constructii civile, monumente, arta, sport, dar gata mereu sa se bucure de linistea dumbravilor din marginile sale sau de racoarea propriilor gradini, oricat de mici, de localurile modeste, ascunse sub salcii, pe malurile lacurilor, pline de cantecul lautarilor ori al canarilor si de descantecul vinurilor curate si vechi.
Va razbate din tesatura povestilor un Bucuresti modelat de conflicte politice ascunse sau etalate pe pagina intai a ziarelor, subrezit de implozii economice sau ridicat pe culmile anului de varf al productiei nationale, 1938, ranit pe nevazute de mugurii extremismelor viitoare, si cu asasinate politice comise in plina strada, un oras apt sa duca in paralel toate poverile si sa amane sau sa ignore intalnirile tragice. Un Bucuresti nu atat idilic, cat mai degraba civilizat si fericit sa umple salile la conferintele savante de la Dalles si la concertele de la Ateneu, tribunele hipodromurilor si ale cluburilor inchise, expozitiile, cele cateva muzee, teatrele, Opera si Opereta, cinematografele tot mai numeroase, lacom sa descopere in librarii ultimele aparitii de carte, aceleasi care erau etalate si la Londra si la Paris si la Berlin, dar si cartile scriitorilor locului, poezie, proza, teatru, istorie, critica de arta, estetica. Un Bucuresti atent sa nu piarda aparitiile revistelor, ale ziarelor si ale suplimentelor culturale, grabit sa incerce pe ringul de dans toate noutatile aduse din capitalele lumii, sa-si traseze pana la capat bulevardele, sa-si inmulteasca liceele si sa-si intareasca universitatile, sa-si contruiasca locuinte in stil cubist, sa vada si sa faca sport, sa ctitoreasca biserici cu fresce in stil bizantin si sa restaureze manastiri si biserici vechi, sa zideasca fantani la rascrucile mari ale pietelor publice si atenee culturale prin cartierele marunte, sa se celebreze pe sine cate o luna pe vara. Fiecare strada isi avea gardianul sau si maturatorul sau, brutarii erau la tot pasul, si pe la colturi te astepta crasma cu vinisorul casei, magazinele vindeau marfuri pentru fiecare punga si oricine isi putea inventa si cuceri un loc al sau, pe masura puterilor, a aspiratiilor, a traditiilor de familie, a norocului sau a nenorocului harazit din nascare.
Timp tihnit, in care se coceau dictaturile, rasturnarile spectaculare si ucigase de lumi, curtenii teseau intrigi, marii industriasi construiau imperii pentru o mie de ani, prin cancelarii secrete se trasau directiile implacabile ale unor campanii distrugatoare, Internationala a treia isi parasuta misionarii, dar putini stiau asta, iar bucurestenii se socoteau vietuitorii norocosi ai unui oras tanar, european, cu mici cochetarii orientale, pe care le observau mai mult si mai exact strainii veniti in vizita pe la noi.
Cu Dinu Roco, ajuns astazi la varsta patriarhala de 95 de ani, ne vom apropia de acest oras neostentativ civilizat, ii vom strabate strazile, ii vom citi afisele spectacolelor de toate felurile, ii vom privi firmele, reclamele, vitrinele, chioscurile de ziare, ii vom cauta somitatile. Vom patrunde in case, in redactii, in scoli, vom cerceta arhive si povesti de familie. Vom vorbi despre imagini, culori, mirosuri, gusturi uitate, despre sunetele strazii, in flux si reflux. Vom recunoaste ingredientele - pitoresc rasaritean, rafinament apusean - la fel de pretioase cu toatele, la fel de profund ale noastre, de definitorii pentru fiecare dintre noi, mostenitori neatenti, nestiutori, uituci.
(...)
Pornind din Strada Berthelot
(...)
-Tatal dumneavoastra, inginerul Mihail Roco, autor, la vremea inaltarii casei, al unor cladiri monumentale ale Bucurestilor, printre care Muzeul Antipa si Observatorul Astronomic, aplica metode de constructie foarte inaintate. Cred ca atunci cand a facut o casa pentru familia lui s-a gandit la lucruri deosebite si originale.
- Toata viata lui inginereasca, tatal meu a lucrat numai lucruri noi. Muzeul de Istorie Naturala e prima cladire din Bucuresti la care s-a folosit betonul armat si, totodata, prima cladire din vechiul Regat anume construita ca muzeu. Observatorul Astronomic de la Filaret a ramas pana azi cladire unicat in Romania: numai acolo pot fi folosite unele aparate. Tata este primul care a facut imbunatatiri funciare in vechiul Regat, in Banat se facusera mai de multa vreme. Lucrarile astea au avut un foarte mare succes, in asa fel, incat s-au creat, dupa asta, lege dupa lege, pana cand s-a infiintat o Directie Generala, asa ca tot ce lucra el era o noutate. Bineinteles ca si casa asta, dupa cate imi aduc aminte, avea, de exemplu, usile, numai cu oglinzi, pe o parte si pe alta. Nu avea becuri sau lampi vizibile, ci montate intr-un spatiu de jur imprejurul tavanului si lumina venea de acolo, indirect. Acum se poate vedea adesea acest fel de a amplasa corpurile de iluminat, dar, pe-atunci, era ceva nou. O splendoare, ce era inauntru! Fiecare camera are lumina din doua parti, ferestre foarte mari, corespunzand unor odai foarte mari. La parter, de exemplu, cat de intins era, sunt numai trei odai si un hol, un hol de vreo cincizeci de metri patrati. Cladirea a fost facuta cu tot ce era mai modern. Pe dinafara, cu piatra artificiala, planseele, de beton. Dormitoarele erau sus. Acolo erau dormitoarele mamii si al tatii si al copiilor. In fund, era o terasa mare, care nu mai exista, pentru ca s-a cladit peste ea, mai tarziu, s-a mai adaugat ceva. Mi-aduc aminte, acolo aveam tot soiul de jucarii, unele chiar vii. Aveam iepurasi. Imi amintesc o serbare de Craciun in casa asta. Un singur Pom de Craciun imi amintesc, in Berthelot 90. Dar ce Pom de Craciun! Camerele erau foarte inalte si parca vad bradul, de jos si pana-n tavan, in camera de la etajul intai, de pe dreapta. Au fost mai multi copii invitati atunci. Nu mai stiu daca mai sunt in tara sau in viata. Mi-aduc aminte, dintre copiii aceia, pe Florica Raileanu, mai tarziu o foarte buna ziarista, si prima sotie a actorului Nicu Gardescu. Mi-aduc aminte de Enna Corvin, fata generalului de-alaturi, parca-l vad si acum. Mai erau copiii din familia Fintescu: Gelicu, Ionel si Deta si altii. Pe jos, pe langa pom, erau numai jucarii, pentru copiii invitati. Trebuie sa fi fost Craciunul din 1915. In 1916, eram in refugiu la Iasi, iar in 1914, eram prea mic ca sa-mi pot aduce aminte atat de bine sarbatoarea.
Fragment din volumul Povestile unui domn din Bucuresti. Dinu Roco de Victoria Dragu Dimitriu, in pregatire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
