Regizorul - personajul principal al oricarei desfasurari dramatice. Regizorul - Marele Maestru al jocurilor teatrale. Regizorul - atotputernic si atoatestiutor. La aceasta figura emblematica, tutelara si inconturnabila a scenei nationale oprisem, in numarul trecut, examinarea stagiunii 2006-2007, in vederea unei necesare reculegeri. Intr-adevar, despre fiinta aceasta proteica si autoritara nu se poate vorbi decat cu capul plecat, cu teama si respect. El e stapanul necontestat si incontestabil al teatrului romanesc.
Aceasta introducere (doar pe jumatate) glumeata incearca sa pregateasca intrarea in arena a profesionistului de la care miscarea teatrala autohtona asteapta, astazi, izbavirea; mai mult, gloria. Amintirea neobisnuit de tenace si neabatut reconfortanta a epocii ("de aur") cand teatrul era produsul spiritual romanesc cel mai (si, uneori, singurul) cerut la export predispune intreaga "breasla" scenica la o atitudine adanc reverentioasa (si care, altminteri, nu-i este defel proprie...) fata de cel ce a izbutit, intr-adevar, sa dea teatrului din Romania dimensiunea de arta autonoma: regizorul. Asta s-a intamplat in valuri succesive, incepand din anii 1930-40, continuand in forta in anii 1960-70 si prelungindu-se in ecouri amortizate, lesne audibile totusi, in anii 1980. Dupa 1990, vreme de aproape inca un deceniu, revenirea activa in tara a catorva dintre artistii (auto)exilati in perioada dictaturii - regretatii Vlad Mugur si Iulian Visa, Liviu Ciulei, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu, Alexandru Colpacci, Lucian Giurchescu -, precum si miscarea in sens contrar, spre afirmare in exterior, a unora dintre tinerele talente ajunse intre timp la maturitate creatoare - Catalina Buzoianu, Silviu Purcarete (mai ales), Gabor Tompa, Victor Ioan Frunza, Alexandru Darie - a dat impulsul necesar relansarii spectacolului de categorie "eveniment cultural cu ampla rezonanta", contribuind totodata si la o relativa sincronizare a scenei romanesti cu mersul teatrului mondial. Anul 2000 marcheaza insa, in mod bizar si greu explicabil, un fel de punct terminus: acumularile cantitative si salturile calitative de pana atunci par sa-si fi epuizat energia in insusi acest proces (dialectic, dar nu neaparat marxist) si, o data pragul de sus atins - prin fulminantele succese in strainatate ale montarilor lui Purcarete de la Nationalul craiovean, de pilda, dar nu numai -, a inceput coborarea. O coborare tot mai vertiginoasa, de la stagiune la stagiune, tot mai accentuata, ajungand sa-i alarmeze pana si pe infatigabilii coristi de ditirambi neconditionati; tot mai dramatica, in fine, spre a folosi un cuvant "din familie". Stagiunea 2006-2007 inregistreaza, din acest punct de vedere, un record; bine ar fi ca lucrurile sa se opreasca aici, dar semnele, pentru viitor, nu sunt prea incurajatoare.
Trecutul sezon se distinge, mai intai, prin numarul redus, in comparatie cu alti ani teatrali, al spectacolelor puternice, importante, semnificative - si cand spun asta nu ma refer la spectacolele "de mare montare", cu decoruri coplesitoare si zeci de figuranti, ci la spectacolele apte sa individualizeze o perioada istorica - ori macar o clipa a prezentului -, rezumand-o si redesenand-o in termeni estetici. E adevarat, imprejurari de ordin personal au facut sa circul mai putin decat altadata prin tara si sa pierd, din aceasta pricina, un numar de premiere - unele, susceptibile, in principiu, sa contina evenimentul (si, cum spuneam in primul episod al acestui serial, inregistrarile video nu pot intra in discutie ca inlocuitori). Nu am vazut, de pilda, Regele Lear montat de Tompa la Teatrul National din Cluj, nici Visul unei nopti de vara al lui Frunza de la Braila si nici Arborele tropicelor (Mishima), lucrat de Hausvater la Iasi; nici altele, desigur. Cu toate acestea, am "conspectat" suficiente spectacole spre a putea observa, tocmai, unghiul periculos al pantei descendente de care vorbeam. Au existat, fara indoiala, destule spectacole reusite, decente, simpatice s.a.m.d., dar, pentru mine, spectacolul total, deplin si rascolitor a lipsit din peisajul national. I-am simtit zvacnetul - mut - doar in minunatul Block Bach al lui Razvan Mazilu-Alexandru Dabija (Odeon), specie de teatru-dans de extraordinara intensitate expresiva. De altfel, Dabija a fost, din punctul meu de vedere, performerul stagiunii, acestui superb spectacol alaturandu-i-se Ionesco - cinci piese scurte (tot la Odeon), o mica bijuterie stilistica de extrema simplitate si acuratete. Trec, de asemenea, la capitolul "exceptii" (in raport cu tonalitatea dominanta - minora - a stagiunii) Pescarusul lui Andrei Serban de la Nationalul din Sibiu, lectura ironica, "la rece", a capodoperei cehoviene (desi distributia exclusiv sibiana vazuta de mine - spectacolul se joaca si cu actori din Bucuresti - lasa descoperite unele roluri), Ivona, principesa Burgundiei al lui Alexandru Colpacci de la Compania "Tompa Miklos" a Nationalului din Targu-Mures, descifrare in cheie grotesc-expresionista, draga regizorului, a piesei lui Gombrowicz, si Regele Lear al lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe, viguros si sensibil, dar (ca niciodata, in cazul acestei excelente trupe) cu denivelari ale jocului actoricesc.
Cum spuneam, au mai fost spectacole posibile si pasabile; nu efectuez aici un inventar de titluri. Sentimentul meu de ansamblu in legatura cu stagiunea 2006-2007 nu se inscrie insa in zona luminos-pozitiva a optimismului. Iar principalul raspunzator de aceasta insatisfactie declarata e personajul atotputernic despre care vorbeam la inceput: regizorul. Care este insa totodata, in parte macar, un vinovat fara vina. De ce? Vom vedea in episodul urmator.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
