Observam, in episodul trecut al serialului pe care l-am dedicat stagiunii 2006-2007 si care se incheie aici, ca personajul cel mai important, ca pondere creatoare, al teatrului romanesc actual - regizorul - este, in acelasi timp, unul dintre principalii vinovati de starea precara a artei scenice nationale la ora de fata si una dintre victimele cele mai demne de plans ale acestei realitati. Asta pentru ca el contribuie la si, totodata, sufera consecintele a ceea ce se poate chema, fara menajamente, decaderea profesiunii actoricesti.
Acesta este, neindoielnic, un subiect delicat si, in aceeasi masura, fierbinte; fierbinte, anume, precum cartoful de care toata lumea incearca sa scape fie pasandu-l altcuiva, fie, pur si simplu, zvarlindu-l din mana. Ani la rand, miscarea teatrala romaneasca s-a mandrit cu interpretii sai; ani la rand, nivelul actoriei de la noi a facut obiectul invidiei colegiale a unor institutii de spectacol europene (si nu numai) infinit mai "vizibile" in lume decat teatrele autohtone, condamnate la o penibila supravietuire in bezna si frig; ani la rand, ne-am laudat cu actorii nostri si ne-am intristat ca, la fel ca si pe Caragiale, nu-i putem "exporta" spre a le oferi celebritatea mondiala pe care stiam ca o merita. Si ani la rand - dar mai cu seama in ultimele doua decenii - plutonul lor de elita s-a micsorat in chip nefiresc, fara ca locurile ramase goale sa mai fie ocupate; sa mai poata fi ocupate. Astazi, teatrul romanesc isi numara gloriile pe degetele unor maini care n-ar umple cu aplauze nici jumatate dintr-o sala de spectacol.
Cauzele acestei penurii sunt multe si diverse. Pe de o parte, se face simtit efectul vremurilor pre-decembriste cand Institutul de Teatru scotea promotii alcatuite din doi (!) absolventi; avem de-a face, pe de alta parte, cu modificarea drastica, in era noastra post-revolutionara, a asteptarilor, intentiilor si pretentiilor tinerei generatii, inclusiv ale tinerei generatii de actori, care prefera artei pentru arta asigurate de practica scenei (mai ales in provincie) satisfactiile mult mai consistente ce decurg dintr-o aparitie in cutare telenovela sau chiar in cutare reclama. Si mai este, in fine, ritmul inexplicabil de rapid in care ne parasesc, unul dupa altul, maestrii... Dincolo de toate, insa, ramane situatia paradoxala a inflatiei de scoli de teatru (de stat sau particulare) din care ies anual stoluri de actori inutilizabili in distributii din pricina slabei lor pregatiri profesionale. Acestui peisaj dezolant i se adauga un cerc vicios specific: intrucat nu au timpul necesar pentru a lucra atent cu actorii de care dispun, ajutandu-i, eventual, sa recupereze handicapurile din facultate si atingand, impreuna cu ei, excelenta artistica, majoritatea directorilor de scena opteaza fie pentru textele mici, cu doua-trei personaje, unde utilizeaza vedete sau, oricum, profesionisti verificati, fie pentru scenariile mari, unde pun in miscare (la propriu) mase mute de figuranti (ba, uneori, si interpreti "cu acte"), evidentiindu-si, astfel, "viziunea". In timp ce actorii, sub-folositi ori folositi ca trupe de manevra, isi pierd incet-incet nu doar bruma de tehnica si de abilitate cu care iesisera din scoala, ci si interesul fata de teatru...
Stagiunea 2006-2007 a reflectat cu fidelitate aceasta nefericita stare de lucruri; in mod pregnant si, cumva, exemplar, in unele nominalizari la categoriile interpretative ale Premiilor UNITER. Nu controversa (lipsita de sens, de la un punct incolo) pe tema statutului de "principal" sau "secundar" al unui rol ar fi trebuit sa acapareze interesul "breslei" si al mediilor, ci calitatea modesta a unor prestatii incluse pe lista performantelor - "modestie" imputabila nu atat interpretilor insisi (impecabili, in alte contexte), cat regizorilor care, in loc sa-i puna adecvat in valoare, i-au exploatat profitabil pe post de trambulina in cadrul propriei lor autovalorizari.
Nu mai putin, am asistat in trecutul sezon teatral la felurite "iesiri din rol" (pe care nu le voi comenta aici) ale unor actori cu notabila cota de popularitate, izbucniri temperamentale de neimaginat in mod obisnuit, care trebuie puse si ele, macar intr-o anumita proportie, pe seama lipsei de satisfactie estetica indusa interpretilor de spectacolele unde joaca; unde sunt obligati sa joace, mai bine zis. Explicabile si, pana la o limita, scuzabile din punct de vedere strict omenesc, asemenea incidente argumenteaza si ele, totusi, deprecierea masiva a statutului profesiunii de actor, al carei cuvant de ordine a fost dintotdeauna, oricat de ciudat ar putea parea cuiva neinitiat in domeniu, DISCIPLINA. Este vorba aici nu despre ascultare oarba, ci despre acea acceptare constienta a regulilor de neocolit ale meseriei. Reguli care pot porni, de pilda, de la obligatia invatarii perfecte a textului - or cati dintre interpretii de azi ar promova aceasta "proba de examen"?
In sfarsit, prezenta sporadica, pe afisele romanesti, a spectacolelor de tip "one-(wo)man...", in comparatie cu frecventa acestora in (spre exemplu) teatrul francez, englez sau italian, este un indiciu al deficitului calitativ ce caracterizeaza, in clipa de fata, arta actorului, la noi. Intr-adevar, a sustine singur(a) o reprezentatie de o ora-doua, fara partener si fara (teoretic) mult decor, adica fara alte puncte de sprijin decat talentul si farmecul personal, pare a fi o provocare careia extrem de putini actori se arata gata a-i face fata, desi, imi inchipui, tentatia succesului "in exclusivitate" trebuie sa fie uriasa. Cum este, desigur, si teama unui esec asemanator...
*
Concluzia acestor catorva articole care au luat in discutie stagiunea 2006-2007 nu e, fireste, una vesela. Dupa parerea mea, teatrul romanesc nu se afla azi intr-un moment fast al existentei sale. Solutia nu este insa a-l trata ca pe un bolnav incurabil caruia, din mila, ii ascunzi adevarul. Iar vindecarile, se stie, pot surveni in chip miraculos.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
