Dacă marele succes Dan Lungu l-a câştigatcu romanele Raiulgăinilor, Sunt o babă comunistă ori Cum să uiţi o femeie, autorulprozelor scurte trece în planul secund şi cred că nu pe bunădreptate. Cele două volume, Proză cu amănuntul şi Băieţi de gaşcă,merită oricând rediscutate.
Prozele scurte ale lui Dan Lungu ambiţionează, de regulă, săselecteze scene verosimile din realitate. Autenticitatea, aşadar,nu mai reprezintă un pariu de câştigat la nivelul livrăriipropriu-zise în scriitură, ci la acela, mult mai dificil, alcredibilităţii discursului. Pentru mulţi procedeul acesta, alefectului de real, pare o opţiune comodă; în fapt, el nu este delocastfel. Aparent, nimic mai simplu decât a imita, de pildă, limbajulunui copil, cum se întâmplă în De vorbă cu Şopron. Dar a "decupa" oscenă din realitate, a o filtra, a o supune unei alte logici şialtor reguli, care nu îi sunt specifice, cele ale textului,constituie un efort de stilizare, prin urmare un gest alexandrin,de estetism. Creangă este etalonul acestui tip de proză la noi şinu din simplă "fandacsie" l-a asemănat Bogdan Fundoianu pescriitorul humuleştean cu Mallarmé, unul dintre maniacii cizelăriifiligranului textului.
Obişnuit a descoperi în prozele scurte o anumită decantare aintrigii, cititorul poate dezaproba metoda lui Dan Lungu: pentruacesta nu evenimenţialul propriu-zis reprezintă materia primă, civerosimilitatea împinsă până la ultimele ei consecinţe; cu altecuvinte, ambiţia e de a apropia cât mai mult proza de reportaj, cumse întâmpla la un autor pe nedrept uitat azi, AlexandruMonciu-Sudinski. Două mi se par textele care pot sprijini, cuargumente, cele mai sus schiţate, prin urmare asupra lor am să măopresc mai insistent. În primul rând, Băieţi de gaşcă, proza caredă titlul volumului. Lumea şmecherilor de cartier, a indivizilorcare alcătuiesc un cerc ce nu se deschide profanilor, care seizolează de lumea celorlalţi prin tot soiul de atitudini menitesă-i particularizeze, de la gesturi, ritualuri şi, cel maiimportant, poate, prin limbaj, este o nucă tare pentru orice autor.Dificil nu e să "culegi" mostre de argou, ci să le montezi într-untext care să devină, astfel, credibil, să nu falsifice lumea luatăîn cătare. Care sunt strategiile scriitorului? Mai întâi, el îşialege un narator din acea lume, creând o perspectivă dinlăuntrul"frăţiei". Incipitul textului este unul menit să câştige adeziuneaori chiar încrederea lectorului: "Chiar dacă uneori spun c-am fostun bou, c-aş fi putut să-nvăţ, că minte am avut cel puţin câtalcoolista mea de dirigintă, nu-mi pare rău după viaţa de liceu, cădixtracţie ca atuncea n-am mai pupat niciodată. Deşi am făcut celmai de rahat liceu cu putinţă, oleacă mai răsărit decât şcoala decorecţie, am avut parte de-o gaşcă beton". Poate ar fi fost de bunaugur şi o imitaţie la nivel ortografic, gramatical a unui discursdeloc convenţional, cu evidentele sale greşeli. Chiar şi aşa, nunumai vocabularul specific, ci şi, lucru important, modul de agândi, de a se raporta la viaţă al unor astfel de indivizi estesurprins aici. Firesc, aceştia se numesc Fasolă, Paganel, Văru',Bastârcă, Stupidu', Capalb. Ei se manifestă cu maximă nonşalanţă,conform unei logici care nu mai este a lor, ci a textului.Manipulate cu prudenţă, asemenea personaje ar da rateuri, căcitocmai un limbaj cuminte, academic, păstrându-se în limitele buneicuviinţe ar întinde asupra unei lumi specifice o convenţionalitatede care aceasta este întru totul străină.
Argoul este modul firesc, deloc chinuit, al acestui mediu social,prin urmare el devine şi registrul stilistic propriu prozei.Termeni precum droşpăială, afafici, scheleabră, bambiluşca,gagioambră, cocârlibăcit, ştromeleag dau tonul nu numai îndialogurile împricinaţilor, ci, cu acelaşi succes, şi în naraţiuneapropriu-zisă. Iată, de pildă, o colorată amintire aprotagonistului, a martorului acestei lumi pestriţe, dar pline devitalitate şi chiar de afecţiune, legată de "profa de română": "...cât eram eu de bengos, când o vedeam, mi se tăia maioneza. Erafrumoasă, băi frate, de dădeai în bâlbâială, nu alta! S-o vezi cumtrecea pe holuri, înţepată şi zâmbitoare în acelaşi timp, cu părulnegru ca smoala şi lung pân' la buci, lăsând o dâră de parfum, dela rudele din Italia, de te ţineai după el ca la Tom şi Jerry. Da'mucles, nu spuneam la nimeni cum mă arde la lingurică când o văd.Nu c-aş fi eu mare secretos, că-s cam gură spartă de felul meu, da'dacă ar fi aflat cei din gaşcă - Fasolă, Văru', Paganel, Bastârcăşi alţii -, ar fi râs de mine o săptămână continuu, doar c-o pauzăpentru apă. Ar fi făcut o panaramă, de să-ţi baţi copiii cu bascaudă, nu alta! Nu că mi-era frică de miştoul lor, ca n-aş fi ţinutla tăvăleală... n-am eu greţuri de astea, că nici eu nu-s câştigatla loz în plic, da' nu-mi venea să le spun bulangiilor ce am pesuflet. Ce, puşca mea, puteam să am şi eu un secret, nu? Mă dureala flaşnetă că se iau de mine, mă-nţelegi?, că doar toată ziua astafăceam: băşcălie. Care nu era tare în clanţă sau se supăra îşidădea foc la valiză". Sesizez aici un mic efort al stilizării,concretizat printr-un exces argotic, printr-o parcă prea maredensitate a limbajului frust; dar asta face parte din metodascriitorului şi îi impune, în acelaşi timp, un etalon dificil desusţinut pe spaţii ample. Însă îi asigură şi o lectură plină desaţietate.
Riscul unei astfel de proze alexandrine este acela de a jubila,manierist, în limitele unei virtuozităţi stilistice, care să nuacopere o viziune mai profundă; să se slujească, altfel spus, de unmediu specific, observat cu acribie simili-ştiinţifică, pentru acrea efectul de real, plusând abil în vederea unui pitorescatrăgător, ludic dar atât. E suficient pentru a discuta despre unprozator în adevăratul sens al cuvântului? Probabil că da; nu-mifac, oricum, probleme pentru Dan Lungu, căci el reuşeşte, cel puţinîn cazul de faţă, să relativizeze acest neajuns prin comiculirezistibil: nu unul de limbaj, implicit în cazul formulei pentrucare a optat, ci unul de situaţie. Văru', un malac generos, venitparcă din filmele lui Kustuica, are norocul nesperat de a da pestePalmolive, "o gagicuţă fâşneaţă şi aranjată cu tot felul desmacuri, creme şi chiclazuri din afară, mai ales din Polonia şiGermania, frumuşică de-ţi cădeau ochii în gură, cu un hoit adevă,făcut parcă-n ciuda pulii". (Pentru cei pudibonzi: treceţi pestecuvântul crud, ţine de poetica genului şi reprezintă modulpersonajului de a-şi exprima admiraţia.) Numai că, fidelă tiparuluicontrastului, situaţia se răstoarnă, devenind nefavorabilă celui cese crezuse, iniţial, podidit de noroc: graţioasa silfidă e cuminte,puţin geloasă, timidă uneori, la locul ei, de familie bună, dar areşi ea o meteahnă: "dacă cinci minute lua pauză de mătărângă - câtsă te duci să bei un pahar cu apă sau să faci un pipi, mă rog -,alea erau cinci minute pierdute din viaţa ei". Nimfomană, aşadar.Pentru unii o şansă, pentru alţii curată pedeapsă. Efectul? "El,Văru', ditamai găliganul, se simţea stors ca o cârpă, avea ameţelipână şi când stătea în fund". Dan Lungu ştie că aici e de mâncat opâine, prin urmare insistă, pentru a profita până la capăt desituaţia favorabilă: "Cu tot arsenalul ei de mijloace, unul dintrecele mai bengoase din târg, adus la zi cu fotografii din revistenemeţeşti, nu mai putea smulge din Văru' decât un spasm blând, caun oftat, urmat de două-trei picături de apă chioară, că nici depus în ochi nu ţi-ar fi ajuns".
Ruptura urmează firesc, ca o convenţie pe care ambii parteneri oacceptă, unul cu jenă, celălalt frustrat, totul în aclamaţiilegăştii. Pentru a nu rămâne în zona acestor truvaiuri acătării, darlimitate ca posibilităţi, Dan Lungu încarcă evocarea cu o beneficăumbră nostalgică, acreditând o lume ce doar pare lipsită deafecţiune, de spiritualitate chiar. O discretă poezie se degajă,astfel, în urma unor acumulări ale unui material prin natura sagrosier.
Dan Lungu şi-a creat o marcă (înregistrată), o manieră pe care, amimpresia, nu dă semne a o părăsi, considerând-o suficient deconvenabilă: "proza cu amănuntul", care nu intenţionează decât săforţeze realitatea să se supună regulilor textului literar.
BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa)este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţiide Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor înfilologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volumepublicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseisticaactuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România;Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); MateiVişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului deIaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Românialiterară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura românăcontemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopianegativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicatîn jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneazăprefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei"Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi alAsociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006,semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator laemisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
