„Cel puţin o treime dintre cei pe care-i cunoaştem sunt introvertiţi. Sunt cei care preferă să asculte în loc să vorbească, să citească în loc să meargă la petreceri; care sunt inovatori şi creativi, dar cărora le displace să iasă în faţă; care preferă să lucreze de unii singuri şi nu în echipe de brainstorming. Deşi adesea li se pune eticheta de «retraşi», introvertiţilor le datorăm multe dintre marile contribuţii sociale – de la picturile cu floarea-soarelui ale lui Van Gogh la invenţia PC-ului.
Pasionant argumentată, impresionant documentată şi plină cu poveştile de neuitat ale unor oameni reali, Linişteee! ne arată cât de mult îi subevaluam pe introvertiţi şi cât de mult pierdem din cauza asta. Această carte extraordinară are forţa de a schimba pentru totdeauna felul în care îi percepem pe introvertiţi şi, nu mai puţin important, cum se auto-percep ei înşişi.”
„Linisteee! Puterea introvertiţilor intr-o lume asurzitoare” de Susan Cain este o carte care a fost bestseller în America, a fost tradus ă în alte 30 de limbi, e plină de informaţii şi bine documentată despere puterea tăcerii şi virtutea de a avea o viaţă interioară bogată. O carte care spulberă mitul că, pentru a fi fiericit şi a reuşi în viaţă, trebuie să fii extrovertit.
Montgomery, Alabama. 1 decembrie 1955, pe seară. Un autobuz opreşte în staţie şi o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată cu gust, se suie în el. Stă dreaptă, în ciuda faptului că şi-a petrecut ziua aplecată peste masa de călcat dintr-un subsol întunecos al magazinului Montogmery Fair. Are picioarele umflate şi umerii o dor. Stă pe primul rând de scaune pentru persoane de culoare şi se uită tăcută cum autobuzul se umple cu pasageri. Asta până când şoferul îi ordonă să-şi cedeze scaunul unui pasager alb. Femeia rosteşte un singur cuvânt, care aprinde unul dintre cele mai importante proteste în favoarea drepturilor cetăţeneşti din secolul XX – un cuvânt care ajută America să devină mai bună.
Acel cuvânt este „Nu“.
Şoferul o ameninţă cu poliţia.
— Puteţi chema poliţia, spune Rosa Parks.
Soseşte un poliţist care o întreabă de ce nu se dă la o parte.
— Voi de ce ne tot prigoniţi? întreabă ea simplu.
— Nu ştiu, spune el, dar legea e lege, iar dumneata eşti arestată.
În după-amiaza procesului şi a sentinţei pentru comportament nepotrivit, Asociaţia pentru Progres din Montgomery a organizat o întrunire pentru Parks la Biserica Baptistă de pe strada Holt, în zona cea mai săracă a oraşului. Cinci mii de oameni s-au adunat pentru a susţine actul unic de curaj al lui Parks. Ei s-au înghesuit în biserică până când stranele acesteia au devenit neîncăpătoare. Ceilalţi au rămas paşnici afară, ascultând prin boxe. Reverendul Martin Luther King Jr. a vorbit mulţimii.
— Vine o vreme când oamenii se satură să mai fie striviţi sub călcâiul de fier al opresiunii, le spuse el. Vine o vreme când oamenii se satură să mai fie daţi la o parte din lumina strălucitoare a unei zile de iulie pentru a fi lăsaţi să îndure frigul pătrunzător al unei zile îngheţate de noiembrie.
El laudă curajul lui Parks şi o îmbrăţişează. Ea stă în tăcere, simpla ei prezenţă fiind suficientă pentru a însufleţi mulţimea.
Asociaţia lansează în tot oraşul un boicot al autobuzelor, care durează 381 de zile. Oamenii se târăsc kilometri întregi până la locurile de muncă. Îşi împart autoturismele cu străinii. Schimbă cursul istoriei Americii.
Mi-am imaginat-o dintotdeauna pe Rosa Parks ca pe o femeie înaltă, cu un temperament îndrăzneţ, o persoană care putea ţine piept cu uşurinţă unui autobuz plin cu pasageri ameninţători. Dar în 2005, când a decedat la vârsta de 92 de ani, numeroasele necrologuri au descris-o ca pe o făptură dulce, mică de statură şi cu vorba blândă. S-a spus că era „timidă şi sfioasă“, dar că avea „un curaj de leu“. Textele erau pline de expresii precum „umilinţă radicală“ şi „curaj tăcut“. Ce înseamnă să fii tăcut şi să ai curaj? se punea implicit întrebarea. Cum se poate
să fii sfios şi curajos? Parks însăşi pare să fi fost conştientă de acest paradox,
intitulându-şi autobiografia Quiet Strength (Forţa tăcută - engl., n.tr.) – un titlu care ne îndeamnă să ne punem la îndoială supoziţiile. De ce nu ar fi tăcerea puternică? Şi ce altceva mai poate face tăcerea – ceva de care nu o credeam în stare?
***
Vieţile noastre sunt modelate de personalitate la fel de profund ca de gen sau de rasă. Iar cel mai important aspect al personalităţii – „nordul şi sudul temperamentului“, cum îi spun oamenii de ştiinţă – se află acolo unde ne plasăm sub influenţa spectrului introvertit-extravertit. Locul nostru în acest continuum ne influenţează atât alegerea prietenilor/partenerilor, cât şi modul în care conversăm, ne rezolvăm conflictele şi ne manifestăm iubirea. Influenţează cariera pentru care optăm şi reuşita ori eşecul în această carieră. Guvernează măsura în care suntem înclinaţi să facem exerciţii fizice, să comitem adulter, să funcţionăm bine fără somn, să învăţăm din greşeli, să riscăm la bursă, să amânăm gratificaţiile, să fim lideri buni şi să ne întrebăm „Ce-ar fi fost dacă?“*. Se reflectă în căile neurale din creierul nostru, în neurotransmiţători şi în locurile izolate din sistemul nostru nervos. Astăzi, introvertirea şi extravertirea sunt două dintre subiectele cele mai asiduu cercetate din psihologia personalităţii, păstrând vie curiozitatea a sute de specialişti.
Cu ajutorul celor mai recente tehnologii, aceşti cercetători au făcut descoperiri interesante, însă ele sunt parte dintr-o tradiţie lungă şi plină de întâmplări. Încă din negura vremurilor, poeţii şi filosofii s-au gândit la introvertiţi şi extravertiţi. Ambele tipuri de personalitate apar în Biblie şi în scrierile medicilor greci şi romani, iar unii psihologi evoluţionişti spun că istoria acestor tipuri datează de mult mai înainte: după cum vom vedea, şi regnul animal se mândreşte cu „introvertiţi“ şi „extravertiţi“, de la muşte la bibani şi maimuţe. În lipsa perechilor complementare – masculinitate şi feminitate, est şi vest, liberal şi conservator –, umanitatea ar fi de nerecunoscut.
Să luăm drept exemplu parteneriatul dintre Rosa Parks şi Martin Luther King Jr.: un orator formidabil care refuză să-şi cedeze locul într-un autobuz segregat nu ar fi produs acelaşi efect ca o femeie modestă care preferă în mod clar să rămână tăcută, excepţie făcând momentul când situaţia o cere. Iar Parks nu ar mai fi cucerit mulţimile dacă ar fi încercat să se ridice şi să vorbească despre visul său. Însă, cu ajutorul lui King, nici nu a fost nevoie să procedeze aşa. Totuşi, în ziua de azi, facem loc unei arii foarte înguste de categorii de personalitate. Ni se spune că, pentru a excela, trebuie să fim curajoşi şi că a fi fericiţi înseamnă a fi sociabili.
Ne socotim o naţiune de extravertiţi – ceea ce înseamnă că am pierdut din vedere cine suntem cu adevărat. În funcţie de studiul pe care îl consulţi, între o treime şi jumătate dintre americani sunt introvertiţi – cu alte cuvinte, una la fiecare două sau trei persoane pe care le cunoşti. (Dat fiind faptul că Statele Unite se numără printre cele mai extravertite naţiuni, cifrele trebuie să fie cel puţin la fel de mari şi în alte părţi ale lumii.)
Dacă tu personal nu eşti o persoană introvertită, atunci cu siguranţă creşti una, eşti şeful uneia, eşti căsătorit sau cuplat cu una. Iar dacă aceste statistici te surprind, asta se întâmplă pentru că atâţia oameni pretind că sunt extravertiţi. Introvertiţii scapă nedetectaţi pe terenul de joacă, în vestiarele din liceu şi pe culoarele Americii corporatiste. Unii se chiar prostesc pe ei înşişi, până când o întâmplare din viaţă – o concediere, o despărţire, o moştenire care îi eliberează şi îi face să trăiască aşa cum vor – îi zguduie, făcându-i să-şi dea seama de adevărata lor natură. Este suficient să aduci în discuţie cu prietenii şi cunoştinţele tale subiectul acestei cărţi pentru a înţelege că oamenii la care te aşteptai cel mai puţin se consideră introvertiţi. Şi e de înţeles că majoritatea introvertiţilor se ascund chiar şi de ei înşişi. Trăim cu un sistem de valori pe care eu îl numesc Idealul de Extravertire – credinţa omniprezentă că sinele ideal este sociabil, de tip alfa, şi că se simte confortabil în lumina reflectoarelor. Extravertitul arhetipal preferă acţiunea în locul contemplaţiei, asumarea de riscuri în locul atenţiei la detalii, certitudinea în locul îndoielii. El este pentru deciziile rapide, chiar cu riscul de a se înşela. El lucrează bine în echipă şi socializează în grupuri. Ne place să credem că punem preţ pe individualitate, dar mult prea des admirăm un singur tip de individ – cel care se simte confortabil când „iese în faţă“. Sigur, le permitem acelor singuratici dotaţi pentru tehnologie care pun bazele unor companii în garaj să aibă orice personalitate doresc, însă ei sunt excepţiile şi nu regula, iar toleranţa noastră se extinde în principal asupra indivizilor care ajung fabulos de bogaţi sau se ţin de promisiunea de a ajunge fabulos de bogaţi.
Introvertirea – alături de verişoarele ei sensibilitatea, seriozitatea şi timiditatea – este acum o trăsătură de personalitate de mâna a doua, plasată undeva între dezamăgire şi patologie. Introvertiţii care trăiesc conform Idealului de Extravertire sunt asemenea femeilor într-o lume a bărbaţilor: desconsideraţi din cauza unei trăsături care provine din esenţa a ceea ce sunt.
Extravertirea este o formă de personalitate deosebit de atrăgătoare, însă am transformat-o într-un standard opresiv, la care cei mai mulţi dintre noi simţim că trebuie să ne conformăm. Idealul de Extravertire a fost cercetat în multe studii, deşi acestea nu au fost niciodată grupate sub o denumire unică. Persoanele vorbăreţe, de exemplu, sunt cotate ca fiind mai isteţe, ca arătând mai bine, ca fiind mai interesante şi mai dezirabile. Viteza vorbirii contează la fel de mult ca volumul: cei ce vorbesc repede sunt cotaţi ca fiind mai competenţi şi mai plăcuţi decât cei ce vorbesc domol. Aceeaşi dinamică se aplică la grupuri, cercetările arătând că persoanele volubile sunt considerate mai deştepte decât cele reticente – chiar dacă nu există niciun fel de corelaţie între darul de a vorbi şi ideile bune. Până şi cuvântul introvertit este stigmatizat – un studiu informal, realizat de psihologul Laurie Helgoe, arată că introvertiţii îşi descriu aspectul fizic folosind un limbaj viu („ochi albaştri-verzi“, „exotic“, „pomeţi înalţi“), dar, atunci când li se cere să contureze portretul unui introvertit în general, ei furnizează o imagine ternă şi fără nuanţe („dizgraţios“, „culori neutre“, „probleme cutanate“).
Fragment din „Linisteee! Puterea introvertiţilor intr-o lume asurzitoare” de
Susan Cain, în pregătire la Editura Paralela 45
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
