Pentru unii un scriitor de-a dreptul interesant, pentru altii o persoana deosebit de agasanta, Catalin Mihuleac anima cu temei, de cativa ani buni, spatiul cultural al Iasilor. Jurnalist si prozator recunoscut, scriitorul s-a aventurat de curand si in domeniul dramaturgiei. A publicat pana acum: Garsoniera memoriala confort trei (povestiri, Editura Masina de Scris, 1996), Disparitia orasului Iasi (roman, Editura Institutul European, 1998), Titlu neprecizat (povestiri, Editura Polirom, 1999), Bar de stepa (povestiri, Editura Timpul, 2001).
- Tocmai vi se joaca la Nationalul iesean piesa Hai, Vasile, sa-l caram la crematoriu pe nenorocitul asta!. Din cate am vazut, va bucurati de succes. Sa intelegem ca s-a creat un context favorabil dramaturgilor romani in viata?
- N-as zice. Fata de majoritatea dramaturgilor romani de azi se cultiva un dispret pe care cei mai multi diriguitori de teatru nici macar nu depun efortul de a-l ascunde. Mai curand, cred ca fiecare autor se descurca si el cum poate: unul e mare boss prin TVR, altul ocupa functia de negociator de credite de banca... Totul e o negociere.
- Care ar fi, pe scurt, "drama" punerii in scena a acestei piese?
- Nu pot fi atat de masochist incat sa mi-o amintesc. S-ar putea scrie o piesa despre asta. O voi povesti, candva, intr-o nuvela, poate. Oricum, piesa trebuia sa fie jucata in urma cu doi ani, dar, pe nepusa masa, repetitiile au fost suspendate. Nu-mi face deloc bine sa-mi amintesc de toatea astea.
- Totusi, pana la urma s-a jucat...
- tine de ciudateniile vietii, dar, dupa ce s-a renuntat la textul meu, conform principiului sanatos "Da-l naibii, ca el gasim pe toate drumurile!", a intervenit in favoarea mea un om pe care l-am combatut adesea in toate boschetele mass-media: e vorba de senatorul Solcanu. In vreme ce colegii de breasla taceau in papusoi si priveau ca la teatru, desi nedreptatea care mi se facea era evidenta, un om politic a pledat cauza unui debutant care era impiedicat sa debuteze.
- Nu-i de ici, de colea sa-ti ia apararea un politician...
- Asa-i, in acel moment m-am simtit important. Mi-am spus: sunt la fel de important ca un fotbalist de divizia B. Dar, tot atunci, mi-am dat seama ca in literatura nu exista spirit de breasla. Cel mult poti depista un spirit de gasca, dar de breasla, nu.
- Cum s-ar caracteriza, in cazul dumneavoastra, relatia autor-regizor-actor-public?
- Principiul ar suna cam asa: "Aâaâ¬Å¡sta-i textul. Faceti bors cu el!". Nu stiu daca ti se permite mai mult, cand esti la inceput. Toata lumea te priveste cu neincredere, gandindu-se ca, daca era ceva de capul tau, te nasteai in alta parte, prin Austria sau Franta, de pilda. Una peste alta, pot spune ca montarea a iesit bine, dupa priceperea mea. De unde se vede ca regizorul Ovidiu Lazar a rezonat, intr-o masura destul de mare, cu mine. Actorii Petru Ciubotaru, Catalin Manea si Doru Aftanasiu joaca la meserie, zic eu. Intruchipeaza exact personajele inchipuite de mine, atunci cand am scris textul.
- Dupa ce am vazut piesa, v-am intalnit destul de emotionat, pe holurile teatrului. Ce-ati simtit cand v-ati vazut montat textul? Care-i senzatia, acolo, in mijlocul publicului?
- La intrebarea asta poate c-ar trebui sa-mi sun un prieten, pentru ca n-am asistat decat la ultima repetitie generala. N-am fost la nici un spectacol. La una dintre reprezentatii, am stat cateva minute in culise si-am simtit vibratia salii. Pe langa vibratia aia, toata suferinta de dinainte e un fleac.
- Bine, acum, distractia ca distractia! Cati bani ati castigat ca autor?
- Destul de mult. Mai precis, nimic. N-am primit nici un sfant si nici nu cred ca voi primi. Daca mai aduci vorba si de bani, chiar ca ti se pune piesa in brate si ti se spune "Bye, bye, baby!". Asta in timp ce un regizor extern - care nu-i angajat al teatrului - e platit uneori cu peste zece mii de dolari, basca diurna si cazarea, pe timpul montarii.
- Poate ca n-ati dat de inteles ca si scriitorii trebuie sa manance.
- Poate. Au Ilf si Petrov un volum de povestiri, Atitudine dispretuitoare fata de stomac, parca. Directorii de teatru dispretuiesc stomacul, anexa dezgustatoare pentru un artist. Evident, cand e vorba de stomacul personal, sunt ceva mai ingaduitori. Onorariile in teatru sunt insa o forma de respect, si-acest respect fata de autorul roman viu lipseste. Sper ca directorul Nationalului iesean, Ion Holban, sa nu se supere.
- Este proza dumneavoastra altceva decat teatrul pe care il scrieti?
- In proza scurta este inima mea. Acolo simt, cateodata, cum anumiti ingeri se asociaza in vederea savarsirii infractiunii de talent. De fapt, piesele de teatru au fost scrise dupa anumite short-stories anterioare. La fel ca in proza, si-n piese urmaresc o decolare spre fantastic, spre absurd.
- Fara doar si poate, va doriti succesul. V-ati gandit sa aveti succesul lui...
- Visniec, de exemplu? Mi-as dori sa fiu un al doilea, poate si al treilea Visniec, dar teama mi-e ca nu se poate. Visniec este Patapievici-ul dramaturgiei romanesti de azi. Si Patapievici este unul singur. Sau, ca sa pomenesc o replica din piesa mea, "Ba, alifie, dar tu chiar despici cadavre in dorul lelii? Ce naiba, tu n-ai citit nimic din Patapievici?".
- Aveti vreun dramaturg preferat?
- Preferat e mult spus. Imi place Mrozec, il ador pe austriacul Schwab, cel cu Ficatul meu fara rost, ma atrage spaniolul Miguel Mihura, in Trei jobene... Nu vreau sa spun ca-mi place Cehov doar pentru ca e de bonton sa spui: "Imi place Cehov". Dintr-un anumit punct de vedere, as putea spune ca Havel e un model, pentru ca s-a apucat de scris inainte de-a intra in politica, nu viceversa, ca la noi. Teatrul se scrie mai greu, nu e asa prizat ca literatura, de aceea dramaturgi sunt foarte putini. Altfel, cum va explicati ca marii scriitori Radu Vasile ori Constantin Simirad s-au abtinut de la dramaturgie?
- Va dati batut, sau mergeti mai departe?
- In decembrie 2002 am semnat contractul cu Teatrul "Luceafarul" din Iasi pentru o noua piesa, intitulata Sapte deriziuni. Am scris-o intr-o luna, dupa o idee de Mircea Radu Iacoban, directorul institutiei. Va fi pusa in scena in aprilie. In felul lui eficient si "gentlemanos", Mircea Radu Iacoban mi-a dat a-ntelege ca dramaturgii romani sunt prea putini si prea obijduiti pentru a nu fi solidari intre ei.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
