În fiecare joi seară, Nordul Teheranului se rupe de restul Iranului. Străzile pline de lumină, se umplu de maşini scumpe, din care bubuie la decibeli cumplit de înalţi muzica tehno-pop iraniană ori americană, şalurile cad „din greşeală” de pe părul tinerelor, ochelarii de soare de firmă sunt afişaţi la lumina neaonelor, cafenelele sunt pline, femeile nu se sfiesc să fumeze narghilea, deşi oficial le este interzis. Pe munţii din jurul capitalei, în păduri, tinerii se refugiază cu muzica dată la maximum din maşini, şi câte cineva din grup e sacrificat ca să stea de pază şi să dea alarma dacă vin poliţia sau basij – miliţiile islamice de voluntari. Alţii se retrag în vile, încuie uşile, şi blindaţi cu alcool şi CD-uri ori DVD-uri de contrabandă şi ocazional droguri, îşi petrec aşa tot week-endul. Antenele de satelit sunt interzise prin lege în Iran, dar aproape că nu există familie, fără un receptor. Poliţia sau Basij vin, le confiscă sau acceptă mită. Aşa au iranienii acces la zeci de canale care emit din Orient sau din diaspora. Iranul dincolo de uşile închise are altă faţă decât cel oficial. În cea mai mare parte, muzica occidentală, modernă sau clasică, e considerată nocivă pentru morala islamică şi este interzisă pe canalele de radio şi TV publice, dar, paradoxal, pe strada Hafez din Teheran, e plin de magazine care vând instrumentele muzicale occidentale, ca viorile, saxofoanele ori chitările. Deşi preferinţele generale ale tinerilor se îndreaptă spre ritmurile dansabile, nu lipsesc trupele rock, metal, rock alternativ ori jazz – Barad, O-Hum, The Technicolor Dream, Kahtmayan.
În acorduri de chitară şi bas se aud, în farsi sau engleză, mai ales versuri ale poeţilor clasici persani. Cu toate acestea, muzica lor nu poate urca pe scene publice, excepţii au fost doar în timpul mandatului fostului preşedinte reformist Khatami. O întreagă industrie trăieşte în underground, de la muzicieni până la critici muzicali. În garaje la marginea capitalei, departe de urechile mullahilor şi ale miliţiilor islamice, numeroase trupe repetă, înregistrează şi îşi transmit muzica pe internet ori la posturile de radio care emit de afară şi pot fi recepţionate în Iran, ca Radio Farda, echivalentul iranian al Europei Libere. Este un fenomen similar cu cel înregistrat în trecut în blocul comunist, inclusiv în România.
Pirateria aduce pe calculatoare orice film de afară. Pe străzile Teheranului abundă cutiile cu CDuri şi DVD-uri piratate, cu „dokhtaran-e ziba” – „fete frumoase” adică filme porno, ori ultimele blockbustere americane. În ce priveşte producţia locală, cinematografia iraniană este de multă vreme legendară. Filmele iraniene premiate la festivaluri străine, deşi cele mai multe - interzise în cinematografele republicii islamice, sunt de găsit în cutiile contrabandiştilor, pe stradă, chiar sub ochii poliţiei. Internetul este alt motor pentru Iranul ascuns. În prezent, republica islamică are, paradoxal, cea mai mare comunitate de bloggeri din lume. În pofida restricţiilor, impuse de autorităţi, tinerii iranieni reuşesc să ocolească zidurile virtuale şi să acceseze orice fel de informaţie. Nici măcar site-urile porno, cele mai vânate de Ministerul Informaţiilor, nu rămân blocate.
Este un fenomen valabil în tot spaţiul islamic. Internetul deschide toate uşile, muzica modernă acoperă chemările la rugăciune, filmele şi serialele bollywood-iene şi turceşti înlocuiesc emisiunile pioase. Tinerii beau whisky nu arak.
***
(Iranul are cele mai numeroase şi mai active asociaţii de femei din Orientul Mjlociu. Femeile iraniene au un rol mult mai activ în societatea iraniană decât cele din ţările arabe. Ele sunt într-o permanentă luptă pentru drepturi egale cu bărbaţii, sancţionată de multe ori de autorităţi prin lovituri de baston la mittinguri ori amenzi şi chiar cu închisoarea.
Feministele iraniene neagă că ar avea drept model feminismul de tip american sau european, tocmai pentru că nu vor să fie acuzate că urmăresc un model occidental. Ele nu cer mai mult decât respectarea drepturilor omului şi a constituţiei iraniene care spune că clar că toti cetăţenii sunt egali indiferent de sex. Dar în practică, legea fundamentală nu este aplicată. Vicepreşedinta unui partid reformist iranian, Eloheh Kulaei, îmi spunea într-un interviu, că asociaţiile de femei, mai ales cele afiliate oficial sau neoficial la unele partide, se luptă în special pentru ca femeile să poată candida la preşedinţie. Teoretic asta e posibil, dar în practică, Consiliul Gardienilor, respinge în mod sistematic orice candiatură a unei femei la preşedinţie. Perioada de glorie pentru drepturile femeilor în Iran, a fost în timpul mandatelor preşedintelui Mohamed Khatami. Între 1997 şi 2005, numeroase femei au fost parlamentari ori au condus ministere. În cabinetul preşedintelui Ahmadinejad nu a fost niciodată nicio femeie iar numărul de parlamentari femei a scăzut. Asociaţiile de femei fac în mod constant demonstraţii şi marşuri de protest pentru schimbarea unor legi în deschisă contradicţiie cu Carta Drepturilor Omului deşi Iranul este membru ONU.
De multe ori ele au apelat la gesturi extreme, pentru republica islamică – şi-au dat jos vălurile de pe cap în faţa instituţiilor publice. La un miting la care am asistat în Iran, ele strigau „Suntem suficient de bune să vă creştem copii dar nu aveţi încredere că putem administra un post public”, asta pentru că, dee exemplu, femeile iraniene pot deveni avocaţi dar nu şi judecători. Prin lege, în republica islamică, se consideră că femeile nu au capacitatea de a judeca imparţial, precum bărbaţii. În pofida aparenţelor, societatea şi politica iraniană nu sunt opace la influenţe din exterior.
În 2003, când avocata iraniană Shirin Ebadi a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, legea custodiei copiilor a fost radical schimbată. Până atunci, în caz de divorţ, copii de sex masculin puteau rămâne doar până la 2 ani cu mama iar fetele până la 7 ani, apoi treceau automat în custodia tatălui. Legea fusese modificată de parlamentul majoritar reformist dar respinsă ca neislamică de Consiliul Gardienilor iar de câţiva ani se afla în mediere la Consiliul Expedienţei. „Când m-am întors în Iran cu Premiul Nobel, la aeroport mă aştepta o mulţime uriaşă de femei, care cereau schimbarea legii” mi-a povestit Shirin Ebadi într-un interviu la Teheran în 2005. „Totul s-a transformat într-un protest de proporţii, mediatizat puternic acasă şi în străinătate, iar Consiliul Expedienţei de teamă că vor apărea tensiuni şi proteste de stradă, a adoptat în timp record legea modificată, iar acum custodia copilor este acordată celui mai potrivit părinte”, mi-a explicat cu satisfacţie Shirin Ebadi. În schimb, universităţile sunt pline de femei, mult peste procentul de bărbaţi, cam 60-70%. Asta a făcut ca autorităţile să planifice măsuri pentru discriminarea „pozitivă” a bărbaţilor, în domenii „mai masculine”. Educaţia a adus schimbări profunde la nivel social. „Femeile nu se mai casatoresc aşa tinere, doar pe la 25 de ani, după faculatate, iar numărul de divorţuri a crescut” spune Mariam o studentă.)
Fragment din Revolta Orientului, de Carmen Gavrilă, în pregătire la Editura Polirom, Colecţia „EGO. Publicistică” Cuvînt înainte: Bogdan Aurescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
