Problemele încep din start, atunci când creierul preia informaţii din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor. Chiar şi când stai liniştit într-o cameră, creierul primeşte mai multe informaţii decât poate stoca sau în baza cărora trebuie să decizi cum să acţionezi. Poţi conştientiza combinaţia de culori din covor, pozele de pe perete şi cântecul păsărilor de afară. Observăm multe alte aspecte dintr-un peisaj, dar de foarte puţine ne amintim mai târziu. De obicei, astfel de aspecte nu sunt importante şi nu realizăm câte informaţii se pierd de fapt. Creierul face multe greşeli prin omisiune pentru că înlătură o mare parte din informaţiile primite de îndată ce le clasifică drept neimportante.
Avocaţii cunosc acest principiu. Se ştie că nu trebuie să ai încredere în declaraţiile martorilor oculari, pentru că de cele mai multe ori îşi imaginează - ca şi noi de altfel - că au văzut sau că îşi amintesc mai multe lucruri decât pot în realitate. Avocaţii se folosesc de acest principiu pentru a discredita martorii, făcând în aşa fel încât aceştia să spună un lucru pe care avocatul apoi să îl desmintă, punând astfel la îndoială depoziţia lor.
În afară de faptul că selectează informaţii, creierul trebuie, de asemenea, să decidă dacă să folosească scurtături, în funcţie de ce apreciază că este mai important în situaţia respectivă: viteza de reacţie sau acurateţea. De cele mai multe ori, creierul favorizează viteza de reacţie, interpretând anumite evenimente în baza unui calcul estimativ, o metodă uşor de aplicat, dar nu întodeauna logică. În rest, foloseşte o abordare lentă şi atentă, precum cea folosită în calculele matematice şi în soluţionarea puzzle-urilor logice. Psihologul Daniel Kahneman a câştigat Premiul Nobel pentru Economie pentru studierea acestor reguli de estimare şi felul în care influenţează comportamentul în viaţa de zi cu zi. (Colaboratorul său de o viaţă, Amos Tversky, a încetat din viaţă înainte de se bucura de aceeaşi onoare).
Mesajul care reiese din cercetările lor este că gândirea logică cere mult efort. De exemplu, încearcă să rezolvi repede următoarea problemă: "O bâtă de baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu 1 dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?" Majoritatea oamenilor ar spune 10 cenţi - un răspuns intuitiv, dar greşit. (Bâta costă 1,05 cenţi, în timp ce mingea costă 5 cenţi). Acest gen de scurtături mentale sunt des întâlnite: de fapt, oamenii au tendinţa să le folosească în aproape orice situaţie, cu excepţia momentelor când li se sugerează direct să folosească logica. De cele mai multe ori răspunsul intuitiv este îndeajuns de satisfăcător încât să facă faţă situaţiei, cu toate că este greşit.
În viaţa de zi cu zi, nu ni se cere prea des să rezolvăm probleme de logică, dar ni se cere de multe ori să ne spunem părerea despre oameni pe care nu îi cunoaştem foarte bine. Kahneman şi Tversky au folosit o altă abordare să arate că aceste opinii nu sunt nici ele construite logic. De exemplu, au iniţiat un experiment prin a le povesti persoanelor implicate despre Linda: "Linda are 31 de ani, este necăsătorită, fire deschisă, foarte inteligentă. A absolvit facultatea de filozofie. În perioada studenţiei era preocupată în mod deosebit de probleme legate de discriminare şi de dreptate socială şi lua parte la demonstraţiile împotriva folosirii armelor nucleare." În continuare au cerut subiecţilor să aleagă propoziţia care li s-a părut cea mai relevantă în descrierea Lindei dintr-o listă de trăsături atent întocmită.
Majoritatea oamenilor s-au gândit că cel mai probabil (a) "Linda este funcţionară la bancă şi activează în mişcarea feministă" decât că (b) "Linda este funcţionară la bancă". Alegerea (a) ţine de intuiţie, întrucât multe dintre celelalte caracteristici ale Lindei - cu privire la dreptatea socială şi aşa mai departe - sugerează că ar putea activa în mişcarea feministă. Totuşi, această caracterizare nu este corectă, pentru că oricine este (a) "funcţionară la bancă şi activează în mişcarea feministă" este şi (b) "funcţionară la bancă". Şi evident grupul (b) include şi alţi funcţionari de la bancă care poate sunt activişti sau indiferenţi la aceste aspecte.
În această situaţie, chiar şi participanţii cei mai sofisticaţi, cum ar fi absolvenţii de statistică, fac greşeala de a trage o concluzie care contrazice direct logica. Şansele sunt mult mai mari ca Linda să fie activistă în mişcarea feministă decât să nu fie activistă, dar nu aceasta era, de fapt, întrebarea. Această tendinţă puternică de a atribui oamenilor grupuri de caracteristici asemănătoare fără dovezi care să le susţină este o modalitate rapidă de a estima eventuale consecinţe, dar poate, de asemenea, să dea naştere uşor multor stereotipuri şi prejudecăţi, atât de des întâlnite în societatea de astăzi.
Şi culmea, multe dintre lucrurile pe care le spunem nici măcar nu reflectă ceea ce gândim cu adevărat. Un studiu celebru efectuat asupra pacienţilor cu deficienţe mintale demonstrează această teorie. Pacienţii au fost trataţi de epilepsie în stadiu avansat printr-o intervenţie chirurgicală prin care s-a întrerupt conexiunea dintre cele două jumătăţi ale creierului, emisfera stângă şi emisfera dreaptă, separând scoarţa cerebrală care le uneşte, astfel încât atacurile de epilepsie să nu se transmită de la o emisferă la alta. Asta înseamnă că jumătatea stângă nu ştia literalmente ce face jumătatea dreaptă, şi invers.
Oamenii de ştiinţă le-au dat acestor pacienţi cu "creierul împărţit" o comandă scrisă cum ar fi "Ridică-te şi mergi spre uşă" în aşa fel încât informaţia să fie percepută doar de partea dreaptă a creierului. Apoi i-au întrebat cu voce tare "De ce te-ai dus adineaori la uşă?" Pentru că zonele aferente vorbirii sunt de obicei localizate în emisfera stângă, partea care ştie răspunsul este diferită de partea care poate să dea răspunsul. În mod surprinzător, pacienţii nu au spus "Nu ştiu". Dimpotrivă, au inventat diverse scuze, spunând lucruri ca "Am mers sa-mi iau un suc!" sau "A trebuit să merg la baie." Astfel s-a ajuns la concluzia că emisfera stângă conţine "un traducător" care interpretează evenimentele din mediul înconjurător chiar dacă nu înţelege exact se se întâmplă.
Savanţii au arătat unui alt pacient două poze: o gheară de găină către emisfera stângă a creierului şi un peisaj de iarnă către cea dreaptă. Când pacientul a fost rugat să aleagă o imagine similară dintr-un alt pachet de imagini, a ales corect o poză cu o lopată cu mâna stângă (controlată de partea dreaptă a creierului) şi una cu o găină cu mâna dreaptă (controlată de partea stângă a creierului). Când i s-a cerut să explice alegerea făcuta, a răspuns: "Oh, foarte simplu. Gheara de găină ţine de găină şi ai nevoie de o lopată să cureţi în coteţ la găini."
Suntem în toate minţile?
Când oamenii vorbesc despre "creierul din stânga" şi despre "creierul din dreapta" se referă la cele două jumătăţi ale scoarţei cerebrale. Deşi există câteva diferenţe notabile între ele în ceea ce priveşte funcţiile, aceste particularităţi sunt deseori neînţelese.
Vorbirea, la majoritatea oamenilor, este controlată de emisfera stângă a creierului, care este de asemenea responsabilă pentru calculele matematice şi pentru alte forme de soluţionare a unor probleme logice. În mod surprinzător însă, ea este şi sursa unor informaţii memorate greşit sau imaginate, fiind locul unde se regăseşte şi "interpretul". Toate ca toate, partea stângă a creierului pare să aibă nevoie acută de logică şi de organizare - atât de acută, încât dacă nu înţelege ceva, răspunde de obicei prin inventarea unor explicaţii plauzibile care să justifice lipsa sensului.
Partea dreaptă a creierului este mult mai organizată şi mai veridică atunci când se raportează la ce se întâmplă în jurul nostru. Controlează percepţia în spaţiu şi analiza obiectelor prin atingere şi excelează în sarcinile vizual-motorii. Emisfera dreaptă este mult mai bine ancorată în realitate şi mai puţin "artistică" şi "emoţională." Este un fel de Joe Friday care dacă ar putea vorbi, ar spune cel mai probabil: "Doamnă! Concret!"
Aceste probleme de ignorare a unor informaţii, de folosire a scurtăturior şi de inventare a unor explicaţii plauzibile se cumulează într-un fenomen pe care psihologii îl numesc "orbirea la schimbare". De exemplu, cele două fotografii. Care este diferenţa între ele? (Pont: bărbaţii de o anumită vârstă, aveţi mare grijă!)
Când oamenii se uită la o poză complexă ca aceasta, pot să identifice diferenţele dintre imaginile fotografiate. Dar dacă imaginea a fost mişcată în momentul tranziţiei de la una la alta, atunci le este mult mai greu să facă diferenţa. Acest lucru se întâmplă pentru că memoria noastră vizuală nu este foarte bună.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
