Mit: Folosim doar 10% din creier
Întreabă un grup de oameni aleşi la întâmplare ce ştiu despre creier şi vei vedea că mulţi consideră că folosim probabil doar 10% din capacitatea creierului. La nivel mondial, această convingere îi face pe specialiştii în neuroştiinţă să plece capul temători şi îngrijoraţi. Mitul cu cei 10% s-a stabilit în Statele Unite acum mai bine de un secol, ajungându-se ca jumătate din populaţia globului, până în îndepărtata Brazilie, să creadă acest lucru.
Însă pentru oamenii de ştiinţă care studiază creierul această idee nu are nici o noimă; creierul este o maşinărie foarte eficientă şi, din câte se pare, toate funcţiile lui sunt necesare. Poate că mitul spune un lucru pe care vrem să îl auzim cu toţii, altfel nu i se explică longevitatea. Persistenţa acestui mit de-a lungul vremii se explică probabil prin mesajul optimist pe care îl transmite. Dacă în mod normal folosim numai 10% din creier, cum ar fi dacă am folosi chiar şi numai o mică parte din restul de 90%! Cu siguranţă ideea este interesantă şi, într-un fel, democratică. Până la urmă, dacă fiecare dintre noi avem o capacitate mentală neutilizată atât de mare, atunci nu se mai pune problema de prostime, ci numai de o grămadă de potenţiali Einstein care nu au învăţat încă să îşi folosească creierul cum trebuie.
Această formă de optimism a fost exploatată de tot felul de guru, adepţi ai ideii de autoperfecţionare, ca să vândă o serie nesfârşită de programe de îmbunătăţire a performanţei creierului. Dale Carnegie a folosit ideea pentru a-şi vinde cărţile şi pentru a-şi influenţa cititorii în anii 1940. Carnegie a propulsat puternic acest mit prin faptul că a atribuit ideea unui fondator al psihologiei moderne, William James. Cu toate că niciunde în scrierile sau în discursurile lui James nu s-a făcut vreo referire la cei 10%. Este adevărat că James a susţinut în faţa adepţilor săi ideea că oamenii deţin mai multe resurse mentale decât folosesc. Poate că unul dintre ascultătorii lui mai imaginativi a luat inţiativa, alocând ideii formulate de James şi un procentaj ştiinţific.
Această idee a prins foarte bine în rândul persoanelor interesate în percepţia extrasenzorială (PE) şi în alte fenomene psihice. Adepţii acestui gen folosesc deseori teoria celor zece la sută pentru a explica existenţa unor abilităţi speciale. Ideea că se încearcă transformarea unei credinţe populare într-un fapt ştiinţific nu e ceva nou, dar este cu atât mai remarcabil când chiar "faptul ştiinţific" este un fals.
În realitate, ne folosim creierul în totalitate, în fiecare zi. Dacă diverse părţi ale creierului ar fi inactive, nu am simţi vreo diferenţă când acestea sunt afectate. Cu siguranţa ni s-a demonstrat contrariul! Metodele funcţionale de imagistică ce permit măsurarea activităţii creierului arată că până şi sarcinile simple sunt suficiente pentru a face creierul să funcţioneze la capacitate maximă.
O posibilă explicaţie pentru modul în care a apărut mitul celor zece la sută vine din faptul că funcţiile anumitor părţi ale creierului sunt îndeajuns de complexe încât atunci când sunt afectate, urmările sunt relativ subtile. De exemplu, oamenii cărora le-au fost afectaţi lobii frontali, continuă în cele mai multe cazuri, să îndeplinească o bună parte din activităţile cotidiene, fără a alege însă corect tipul de comportament adecvat unei anumite situaţii. Spre exemplu, un astfel de pacient s-a putea ridica în picioare în mijlocul unei şedinţe ca să urineze într-un ghiveci cu flori din colţul sălii. Nu mai e nevoie să spunem cât de greu le este acestor oameni să îşi găsească un loc în lume.
Primii specialişti în neuroştiinţă au întâmpinat dificultăţi în descifrarea rolului părţilor frontale ale creierului pentru că, de cele mai multe ori, lucrau cu şoareci de laborator. În laborator, şoarecii duc o viaţa destul de simplă. Trebuie să îşi poată vedea apa şi mâncarea, să meargă până la ele şi să le consume. Şi nu prea trebuie să facă mai mult de atât pentru a supravieţui. Nici una dintre activităţile lor nu cere folosirea lobilor frontali şi, în consecinţă, unii dintre primii specialişti în neuroştiinţă au avansat ideea că poate aceste părţi frontale nu au un rol prea important. Mai târziu, teste mai sofisticate au demonstrat contrariul, dar mitul era deja adânc înrădăcinat.
Astfel de experiemente i-au determinat pe psihologi să îşi forţeze norocul şi să încerce metode neortodoxe pentru a-i face pe oameni să greşească şi astfel să analizeze diverse aspecte în comportamentul lor. Într-unul dintre experimentele noastre favorite, un cercetător opreşte pe cineva pe stradă pentru a cere câteva indicaţii. În timp ce persoana vorbeşte, câţiva muncitori cară o uşă mare printre cei doi, împiedicându-i să se vadă. În spatele uşii, cercetătorul este înlocuit de un altul, acesta continuând conversaţia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar şi atunci când a doua persoană arată complet diferit de prima, sunt aproximativ 50% şanse ca persoana întrebată să observe schimbarea.
În cadrul unui alt experiment, subiecţii se uită la o înregistrare video în care trei studenţi, îmbrăcaţi în tricouri albe, îşi pasează mingea de la unul la altul, în timp ce alţi trei studenţi, îmbrăcaţi în tricouri negre, fac acelaşi lucru cu o altă minge. Privitorilor li s-a cerut să numere pasele studenţilor în alb. Cele două grupuri se amestecă, iar o persoană îmbrăcată într-un costum de gorilă apare în mijlocul jocului, trecând dintr-o parte în alta după ce, în prealabil, se opreşte în faţa camerei să se bată cu pumnul în piept. Aproape jumătate dintre privitori nu văd acest eveniment. Astfel de experimente ilustrează faptul că percepem doar o parte din ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Am stabilit deja că nu ne putem baza pe amintirile din trecut, iar percepţia asupra prezentului este foarte selectivă. Aşa că acum nu vei mai fi probabil uimit să afli că şi abilitatea de a îţi imagina viitorul este compromisă. Aşa cum explică Daniel Gilbert în cartea sa În căutarea fericirii, atunci când încercăm să ne imaginăm în viitor, creierul are tendinţa de a umple golurile cu diverse detalii, multe dintre ele ireale, lăsând multe alte informaţii importante pe dinafară. Cu ochii aţintiţi asupra realităţii, ca şi cum ar fi un film despre viitor în derulare, riscăm să ne împiedicăm de obstacole vizibile din prezent sau să ratăm şanse reale de succes, pe măsură ce ne planificăm viaţa.
Acum te întrebi probabil dacă mai poţi avea încredere în ceva din ceea ce îţi spune creierul să faci, dar trebuie să ne gândim că milioane de ani de evoluţie stau la baza alegerilor lui aparent ciudate. Creierul procesează selectiv acele detalii din mediul înconjurător care în timp s-au dovedit cele mai relevante în procesul de supravieţuire, acordând o atenţie deosebită evenimentelor neaşteptate. Aşa cum am văzut, creierul spune rareori adevărul, dar ne spune în principiu ceea ce trebuie să ştim. Despre câţi dintre prietnii tăi poţi spune acelaşi lucru?
Sandra Aamodt, Sam Wang - Secretele creierului uman. De ce pierdem cheile de la maşină, dar nu uităm cum să conducem şi alte enigme ale vieţii. Editura Litera, colecţia IQ230. Traducere de Maria Melania Tudorancea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
