Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţioneazăpe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialulde faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personajeangajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare.Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice"(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânărgeneric, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilulbinecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnulîndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă demulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de aînţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor deliteratură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şiopinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeştede specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesuloricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet,mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţiaestetică.
- Deci, după opinia ta, există un singur mod de a înţelegearta. Celelalte sunt interzise. Nu s-ar putea spune că ai vederiprea largi...
- În felul acesta l-ai putea acuza şi pe un arbitru de şah că nuare vederi prea largi întrucât nu-i lasă pe jucători să mute calulşi altfel decât în formă de L. Când facem împreună nişte reguli,când stabilim o convenţie, este absurd să mai vorbim apoi de"largheţe". În fond, nimeni nu te opreşte în sens fizic să cauţiîntr-un film informaţii de interes turistic sau, jucând şah, sămuţi calul în diagonală, dintr-un colţ în altul al tablei. În ceeace mă priveşte, simt chiar o anumită simpatie pentru experimente deacest fel. Dar ele se desfăşoară în afara cadrului dat. A unuicadru pe care tot noi, cândva, l-am instituit prin consens.
- Nu-mi amintesc să fi ajuns împreună la vreo convenţie înlegătură cu arta.
- Nu-ţi aminteşti pentru că faptele s-au petrecut cu multe mii deani în urmă, iar la discuţii n-am participat chiar noi, cipredecesorii noştri. De fapt, îţi dai seama, "discuţii" este preamult (sau prea puţin) spus. Am putea vorbi, mai curând, de oreglementare tacită, din mers, deci de echivalentul unordiscuţii.
- Stai! Te contrazici flagrant. Cu puţin timp înaintespuneai că în acest domeniu nu au valabilitate argumentele de ordinstatistic şi iată că acum invoci ca pe un argument supremconsensul. Să zicem că s-a instituit într-adevăr, cândva, oconvenţie privind receptarea creaţiei artistice. Ei bine, înmomentul de faţă, tot noi, prin consens, desfiinţăm aceastăconvenţie.
- Unde vezi consensul?
- În faptul că suntem majoritatea.
- Te pricepi la fotbal?
- Oarecum.
- Aminteşte-ţi că majoritatea jucătorilor încalcă regulilefotbalului şi totuşi le... respectă, le admit, păstrează un consensasupra lor. Este un consens ideal.
- De data aceasta, în fine, îţi dau dreptate. Mai ales cămă şantajezi sentimental invocând fotbalul...
- Am şi alte exemple.
- Renunţ. Prefer să-mi explici, în ce constă mult clamatade către tine convenţie a artei.
- Am spus că este vorba, în esenţă, de imitaţie. Să zicem că eusunt artistul şi tu publicul...
- Frumoasă distribuţie! Cine-mparte parte-şiface.
- Dacă vrei, inversăm rolurile.
- Nu, mulţumesc.
- Deci eu mă înfiinţez în faţa ta şi, înainte de a-mi începeshow-ul (imitarea realităţii), îţi fac cunoscute mijloacele de caredispun şi te asigur că nu voi recurge la nici o altă recuzită.Procedez ca un scamator care flutură în văzul tuturor eşarfa neagrăpentru a demonstra că nu este decât o eşarfă şi că "miracolele"care vor urma se explică exclusiv prin iscusinţa lui. Dacă suntscriitor, îţi "prezint" cele o sută de mii de cuvinte din limba încare mă exprim. Dacă sunt balerin te fac să înţelegi că nu voi uzadecât de propriul meu corp. Dacă sunt pictor, îmi etalez pensula,culorile, pânza. Şi aşa mai departe. În general, cu cât mijloacelesunt mai sumare şi mai precis delimitate cu atât creşte impresia deperformanţă. Ştii, poate, că Niccolo Paganini interpreta uneoriconcerte întregi pe o singură coardă a viorii, tocmai pentru a uimilumea cu ce poate obţine el dintr-un instrument redus drastic. Înfiecare domeniu artistic apar asemenea limitări deliberate şidemonstrative. Poetul îşi asumă restricţiile severe ale prozodieisonetului şi dovedeşte că şi într-un cadru atât de rigid semanifestă nuanţat, imprevizibil. Sculptorul se limitează la lumeaformelor, fără să recurgă, de exemplu, la culori. Arhitectul îşiimpune să ţină seama de funcţia clădirii pe care o proiectează.Bineînţeles că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum le enunţeu acum. Vine, de pildă, vremea când sonetul nu mai este resimţitca o restricţie voluntar acceptată, ci, dimpotrivă, ca un tiparfavorizant pentru că de-a lungul timpului a acumulat prestigiuliterar şi simpla lui utilizare declanşează în cititor o emoţieestetică; drept urmare, renunţarea la forma sonetului echivaleazăla un moment dat cu o mărire de bună voie a dificultăţiicreaţiei.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg,publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istorialiteraturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-auscris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cuPremiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Unmetru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus PremiulAPTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istorialiteraturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" -Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Ceaelectronică este alex2108145@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
