Alaturi de Monica Lovinescu, Alexandru Paleologu si Barbu Brezianu, de Virgil Ierunca, Neagu Djuvara si C. Balaceanu-Stolnici, Octavian Paler* reprezinta cu sobra stralucire, la noi, ceea ce s-a numit, cam pompos, arta de a imbatrani.
Nu stiu daca alaturi de ars amandi si ars moriendi latinii vor fi inventat si ars juvendi in oglinda cu ars senectutae, dar e sigur ca a imbatrani frumos, a sti - si a putea! - sa nu-ti compromiti la final blazonul moral pe care ti l-ai conservat cu tenacitate si anxietate viata intreaga este o realitate destul de rar petrecuta in cuprinsul nostru cultural. Din concupiscenta sau arghirofilie, din santaj, ratiuni politice, cauze maladive, tare ereditare, capricii si bizarerii dictate de scleroza, megalomanie s.a.m.d., la batranete scriitorul, profesorul, politicianul, medicul ori savantul nostru "cade la partid" (vorba lui Belu Zilber) ori la nimfete, la mosteniri-surpriza ori la cutare boala venerica si face la 70 de ani tradarile, cedarile si gafele evitate cu grija si noroc pana atunci. Din puzderia de nume care ar fi putut sa-si cinsteasca posteritatea cu o senectute onorabil intrupata memorialistic, prea putine au stiut sa-si fructifice in anii amurgului experienta, la singura varsta la care nu mai ai nimic de castigat si nimic de pierdut... in afara vietii, desigur.
Ca si in Desertul pentru totdeauna (2001), pe care o repeta ca substanta, evenimentialitate si atitudine, Octavian Paler se retrage si aici ariceste in sinele copilariei, la primele rupturi de destin, la caderea din paradisul natural al Lisei in chingile internatului, la staiful nevrotic al Bucurestilor, in mijlocul vlastarelor elitare de la "Spiru Haret", care-i duc la exacerbare complexele, solitudinea, frustrarile, dar mai ales ambitia autodidacta. Mai precis: vointa de autodesavarsire. Permanenta "defensiva agresiva", instaurarea intr-un "ghetou sufletesc" si "amestecul de orgoliu si timiditate" al acestui eu fundamental retractil determina "esecul in planul relatiilor umane, care m-a adus la batranete in pragul mizantropiei". Faptul ca "n-am facut decat sa-mi duc si in lume barlogul, ca Diogene butoiul", ca in locul utopiilor socialiste de adolescenta nutrea "reverii polare, pe urmele lui Nansen si Amundsen, ma imaginam printre banchize", faptul ca-n locul vietuirii religios-comunitare a trait cu fervoare sacralitatea naturii ("Vara m-a ajutat sa obtin prin simturi ceea ce nu mi-a fost dat sa am prin credinta"), faptul ca-n copilarie nu a avut nici o jucarie, dar s-a imbogatit cu senzatiile, bine traite, ale padurii ("Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor in care coceam candva cartofi in padure"), faptul ca primul pom de Craciun l-a vazut abia in Bucuresti, ca, in timp, i s-a accentuat acea "pasiune autodistructiva pe care am mostenit-o de la mama (instinctul vital care m-a ajutat sa fac fata melancoliilor si pesimismului, mereu latente in mine, da semne de oboseala)", ca si faptul ca, datorita complexelor socio-culturale, si-a "petrecut cei mai frumosi ani ai adolescentei intre patru pereti", devorand carti in nestire - toate acestea l-au condus pe coridorul stramt, cu oglinzi sparte, in care se rasfrange acum: "La urma urmei, de ce sunt, la saptezeci si sapte de ani, singur intr-o camera ticsita de carti, dar pe care nici macar nu le mai rasfoiesc, si cu molii care rod, parca, acum si amintirile mele? S-ar fi cuvenit sa am multi prieteni. Din pacate, nu m-am priceput, se pare, decat sa-i pierd pe cei pe care mi i-a daruit soarta".
Stiu ce ar avea de spus inamicii, destui, ai scriitorului: de ce tot copilaria si nu episodul Berna, 1956? De ce aceeasi Lisa (care deja rivalizeaza, intr-un fel, cu Silistea lui Marin Preda) si nu evocarea anilor de directorat ceausist din TVR? s.a.m,.d., felii si falii biografice strans rezumate, de altminteri, aici. "Din '49 am devenit redactor la Radio, pana in '64 am trait cu teama de a nu face o prostie care sa ma coste. Din '64 pana in august '68 am luat in serios povestea cu <<independenta>> de Moscova. (...) A existat, totusi, un Rubicon imaginar pe care n-am indraznit niciodata sa-l trec. Nu voiam sa ma trezesc in exil sau intr-un beci la Securitate" (p. 270 s.u.)
Ce intereseaza, insa, acum este sleirea grandilocventei (care a alterat, cum stim, nu de putine ori pana aproape de desfigurare literatura lui Octavian Paler), efasarea pozei retorice, paralel cu socul generat de nuditatea confesiunii: "Azi duc cu mine gustul ratarilor. Sunt in urma mea goluri pe care nu mai am cum sa le umplu, ezitari pe care nu le mai pot indrepta" (191). Sau: "Pentru prima oara gasesc o parte buna in faptul ca sunt batran. Nemaiavand prea multe iluzii, ma pot concentra asupra a ceea ce mai este posibil" (302).
Astazi, Octavian Paler implineste 78 de ani. "Nu mi s-a mai intamplat demult, spune el, sa duc o lectura pana la capat. Tot ce vreau e sa caut in indoieli partea unde e mai simplu sa ierti si sa regreti". Numai indoielile sunt fecunde si numai ele ne apartin pe deplin. Certitudinile fac deliciul tiranilor. Si al prostilor. "De ce m-as socoti un om terminat? Imi spun, ca stoicii, ca batranetea e o haina, intr-adevar, uzata. Numai ca n-am alta. Trebuie s-o port pe asta".
*) Octavian Paler, Autoportret intr-o oglinda sparta, Editura Albatros, 307 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
