Actorul Stefan Radof isi continua amintirile ajunse, in acest episod, la perioada anilor de scoala. Incetul cu incetul, miturile copilariei se spulbera sub ascutisul educatiei carteziene. Este epoca in care Regele Mihai devine efigie pentru micul Stefan, familia Radof prospera, iar armata romana elibereaza Basarabia si Bucovina. Linistea insa nu va mai tine multa vreme, fiindca razboiul se apropie de sfarsit. Dezastrul bate la usa. (Marcela Gheorghiu)
Scoala
Mama a vrut sa faca din mine un baiat emancipat si m-a dat la Scoala primara parohiala, catolica, "Sfantul Iosif", unde profesorii erau preoti catolici. Mi-l amintesc, de pilda, pe bruder Paulus, care s-a stins din viata tarziu, dupa 1990, apoi pe blandul si bunul bruder Bernardin, care era si protagonistul unui cantecel pe care il fredonam noi, copiii: Bitte, bruder Bernardin/ Da cu coada in Stalin.
Se deschidea astfel, cea de-a treia mea copilarie, la fel de speciala ca si celelalte doua. Mama lucrand la Ministerul de Razboi, iar eu, facand scoala la doi pasi, la Catedrala "Sf. Iosif", dupa ore veneam la Palatul Regal, unde o asteptam pana termina lucrul, rastimp in care, impreuna cu alti doi copii, Cristescu si Macici, ne jucam in parcul Palatului. Acolo l-am cunoscut pe Majestatea Sa Regele Mihai, care avea vreo douazeci si ceva de ani. Era un barbat fermecator. Si acum ii simt mana pe cap, cand ma mangaia. Pentru mine era o aparitie de basm, un om de un umor cum nu si-l poate imagina nimeni astazi, dupa ce au trecut, ca un tavalug, atatea peste el (dar si peste noi... ). Mie mi se parea un zeu.
Tot in timpul deselor mele drumuri la Palat, am cunoscut-o pe sotia generalului Nicolae Macici. Generalul a fost una dintre cele mai luminoase si mai tragice figuri ale razboiului nostru. Daca a existat cineva care s-a bucurat de intoarcerea armelor impotriva nemtilor si trecerea noastra de partea aliatilor, acesta a fost generalul Macici, seful Statului Major al Armatei a I-a (unde lucra si mama). Stateam pe genunchii lui (curios, dar toata lumea ma lua pe genunchi) in ziua in care la radio a fost anuntata stirea ca romanii au intors armele impotriva nemtilor. In momentul acela, generalul a exclamat "Ce bine! In sfarsit putem elibera Ardealul!". Ceea ce s-a si intamplat. A eliberat si Budapesta, dar la intoarcere a fost arestat de comunisti. A murit la Sighet. Insa, pe vremea la care ma duceam s-o astept pe mama la Palatul Regal, dna Macici era inca una dintre doamnele de onoare ale Casei Regale, alaturi de doamna Teodosiu (si pe aceasta am cunoscut-o bine). Ce salt, pentru copilul care eram, de la Anina si tiganii cu care ma jucam in noroi si faceam "puscoace" pana la copiii generalului Macici si Curtea Palatului Regal!
Poate gresesc, poate ca impresia asta este hiperbolizata de trecerea timpului, dar acea lume - astazi, definitiv apusa - nu era caracterizata de distantarile dramatice existente intre straturile sociale, ca in cazul altor societati europene din epoca (ecarturi abrupte si ridicole). Aici, oricine putea comunica cu oricine. Am trait in timpul razboiului sub o dictatura caracterizata, se spune astazi, de sovinism. Eu nu cred ca a fost asa, cel putin nu am perceput acest aspect atunci, in copilarie. La noi in familie, toti eram de partea Majestatii Sale si mai putin de partea maresalului Antonescu, insa nimeni din familia mea nu i-a negat vreodata meritele acestuia din urma si niciodata in casa la noi nu s-a vorbit urat despre el. Pe vremea aceea inca exista un respect congenital fata de vladica. Cu regele insa, ma laudam de-a dreptul, era idolul meu! Odata, am plecat impreuna cu parintii mei si cu niste vecini sa vedem parada de 10 Mai. Mi s-a spus sa fiu atent ca va aparea regele, iar eu am raspuns "dar, il vad zilnic pe Majestatea Sa!".
Desprinderea de mit
Ajunsesem elev la Scoala Catolica "Sf. Iosif" si continuam sa ma hranesc cu mitologia fantastica a bunicii mele, pana intr-o zi cand un incident l-a determinat pe bruder Paulus sa ma ia in grija.
Refuzam sa invat la Zoologie, nu pentru ca nu eram in stare, ci pentru ca ma oripila ceva la aceasta disciplina: cand ne-au fost aduse plansele cu animalele "ciopartite", mi s-a facut rau de indignare. Intelegand ce se intampla cu mine, bruder Paulus m-a chemat la confesor si mi-a povestit cum e cu moartea si cu viata, folosind citatele adecvate din Sfanta Scriptura. Intr-un tarziu - si nu i-a fost usor deloc - a reusit sa ma lamureasca. Cu toate astea, multa vreme m-au stresat acele planse. Incidente similare au continuat sa se deruleze, pana cand scoala a destramat miturile construite de bunica mea, unul cate unul, ca pe niste piese de domino. Pentru mine insa e interesant de stiut de ce m-au marcat si de ce tin eu minte toate aceste amanunte? Cred ca raspunsul se gaseste in lipsa unei educatii primare orientate spre lectura. Eu nu am fost crescut cu o biblioteca in casa, desi, inaintand in varsta, mi-am facut singur biblioteca. Mama avea o slabiciune aparte pentru un anumit gen de lectura, iar, mai tarziu, a inceput sa-mi cumpere carti si sa mi le citeasca cu glas tare. De exemplu, in afara basmelor lui Creanga, in topul preferintelor ei era Cuore, frumoasa poveste a lui Edmondo De Amicis, basmele lui Andersen, Piciul, despre care ulterior am aflat ca era scrisa de Dostoievski. Ii placea mult sa citeasca seara cu glas tare. Cat despre Ana Karenina, drama nefericitei femei m-a fascinat teribil si ulterior m-am dus sa vad si piesa. Gustul pentru citit si contactul din anii de scoala cu copii educati m-au ajutat, m-au transformat. As putea fi intrebat de ce, daca am fost de o asemenea conditie, nu am avut chemare catre socialism, sau macar catre notiunile de stanga? Ar fi fost imposibil! Repet: nu ma trag dintr-o familie cu sange albastru, nu am fost niste "bogatani", dar am fost niste oameni drepti!
Semnele sfarsitului
In 1943, in aprilie, dupa ce trupele romane au recastigat Basabia si Bucovina, tatal meu s-a ridicat si mi-a spus: "Haide! Mergem sa vezi si tu locurile obarsiei noastre a Radovilor si, cu aceasta ocazie, s-o aducem si pe bunica la Bucuresti" - bunica Ana, mama tatei. De adus, am adus-o, dar bunica Ana nu a suportat sa stea in capitala. Mai mult, in iarna aceluiasi an, a spus ca ea se intoarce acasa cat de repede sa faca acolo Craciunul, fiindca foarte curand rusii vor intra in Basarabia. "De unde stii, mama?", a intrebat-o tata. "Am visat azi-noapte, pe cer, coroana regala si din ea pica sange". S-a intors, nimeni si nimic nu a putut-o tine la Bucuresti. Cateva luni mai tarziu, Armata Rosie ocupa Basarabia, Bucovina si tinutul Hertei. Fratele mai mare al tatei a fost deportat in Siberia, iar cele doua surori ale lui - una invatatoare, cealalta profesoara de limba franceza -, pentru ca au refuzat sa predea in limba rusa, au fost deportate in Georgia si in Uzbekistan. Fratele bunicului, unchiul tatei, a fost arestat si chinuit cumplit: legat cu capul in jos, pe o cruce (asemeni Sf. Apostol Petru), i-au pus balegar aprins la picioarele crucii. Dupa acest episod, s-a imbolnavit grav de plamani. A fost deportat in Siberia de unde nu s-a mai intors.
La Bucuresti lucrurile mergeau bine. Tata isi vazuse visul cu ochii, acela de a avea pravalie, mama era functionar la stat, asa cum isi dorise, eu cresteam si invatam ce este viata, pana in 1949, cand a venit dezastrul. In acel an, tatal meu a fost obligat sa-si radieze firma. Bunica a refuzat sa lucreze plapumarie in regim de cooperativa, a plecat din Buftea
si-a vandut totul acolo, si a venit la Bucuresti. Fiind un om harnic, tata s-a angajat la Abatorul din Bucuresti. Dupa trei ani, a fost ridicat de pe strada si inchis. Incepea dezastrul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
