Casa urbană – scurtă istorie
Istoria modernă a casei începe în Europa şi în Statele Unite în secolul XIX, aducând cu sine schimbări radicale în structura şi aspectul locuinţei urbane, a casei din oraşe. Este perioada în care, în bună măsură, casele medievale au dispărut treptat, odată cu cartierele de cele mai multe ori insalubre, în care ele se concentrau, aceste modificări fiind proprii marilor capitale ale Europei, Londra, Parisul, Viena. Au supravieţuit palatele nobiliare, dar, în acelaşi timp, au început să fie construite locuinţe de lux, destinate păturilor de potentaţi şi îmbogăţi ai perioadei, care imitau de cele mai multe ori stilul „nobil”. În ceea ce priveşte oraşele americane, în continuă expansiune, aici construcţiile erau ridicate de cele mai multe ori pe tren „virgin”.
Revoluţia industriala a adus cu sine o adevărată „explozie” în construcţia de case, aceasta devenind o marcă a statutului social şi financiar. Pe de altă parte, alături de fenomenul de uniformizare, „standardizare”, interesul arhitecţilor s-a îndreptat spre construcţia de case de diferite tipuri, ceea ce a făcut ca unele din ele să capete un aspect influenţat de stilul celor ce le proiectau, dar şi de statutul, preferinţelor proprietarilor.
În paralel, s-au dezvoltat rapid instalaţiile - canalizare, încălzire, curent electric. După ce a fost inventat si ascensorul, au început sa fie ridicate tot mai multe blocuri de locuinţe.
În secolul XX, aspectul caselor s-a despărţit radical de stilurile deja consacrate, ceea ce a dus la ieşirea din tipare şi apariţia unor noutăţi în domeniul arhitectural, la început mai greu acceptate de marele public. În Statele Unite, apoi şi în Europa şi alte părţi ale lumii, au apărut proiecte inedite de locuinţe. Treptat, s-a ajuns la o anumită simplificare, la o economie de ornamente, mai ales după afirmarea stilului cubist. A apărut astfel un stil arhitectural „pragmatic”, cu suprafeţe simplificate, aproape lipsite de decoraţiuni.
În perioada actuală, în care „explozia imobiliară” s-a accentuat (după unele opinii, aceasta a fost şi una din cauzele declanşării crizei), apare o adevărată concurenţă pentru cine construieşte cel mai înalt „turn”, competiţie care implică unele riscuri (vezi prăbuşirea „turnurilor gemene” în 2011, la New York).
Casa românească
Tradiţiile constructive româneşti cunosc o apreciabilă vechime şi varietate zonală, ca şi o persistenţă care le-au făcut să pătrundă, în bună măsură, în contemporaneiate. În ceea ce priveşte vechimea, este de remarcat faptul că majoritatea termenilor referitori la casă sunt de origine latină.
În general, evoluţia locuinţei urbane în Ţările române şi apoi în România a urmat tendinţele din diferite părţi ale Europei, dar cu unele trăsături proprii, create de contextul istoric şi social-economic. Faptul că, la un moment dat, Bucureştii au fost consideraţi un „mare sat” se datora existenţei unor cartiere, „mahalale” în care în construcţia caselor supravieţuiau materiale şi tehnici de sorginte rurală, până când, la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada interbelică, au început să apară aşa-numitele „case de cartier”, de cele mai multe ori înconjurate de grădini. În zona centrală a Capitalei, alături de vechile palate, au apărut locuinţele de tip „reşedinţe”, de mari dimensiuni şi cu o ornamentaţie bogată, influenţată de diferite stiluri.
Şi în Bucureşti, odată cu dezvoltarea urbanistică determinată de faptul că acesta devenise capitala României Mari, noile tipuri de construcţii, mai ales blocurile, au apărut destul de devreme, încă la sfârşitul secolului XIX. O contribuţie proprie în construcţia caselor şi a altor edificii a fost apariţia „stilului neoromânesc”, care, prin aportul unor arhitecţi de marcă, şi-a propus valorificarea unor elemente ale artei constructive tradiţionale, istorice.
O „contribuţie” proprie a fost adusă de „locuinţele-tip”, blocuri, cvartale, întregi cartiere construite în perioada comunistă, destinate să înlesnească transferul de populaţie produs odată cu procesul forţat de industrializare. Aspectul lor era, de cele mai multe ori, „stas”, adică se supunea unor „directive” care ţineau seama prea puţin de aspectul exterior sau propuneau soluţii, transpuneri formale. Acestea sunt aşa-numitele „blocuri vechi”, care au supravieţuit decenii întregi.
În ultima perioadă au fost înlocuite cu construcţiile din oţel şi sticlă, de mari dimensiuni şi înălţimi, pentru locuire sau diferite activităţi comerciale financiare, dar menite de cele mai multe ori să satisfacă interese şi speculaţii imobiliare. În acelaşi timp, tradiţia vilelor, destul de puternică în Bucureşti, s-a menţinut, adaptată preferinţelor, nu întotdeauna „fericite”, ale noilor pături de persoane cu „posibilităţi”…
O sinteză
...poate, fără îndoială, să fie considerată casa, ale cărei componente se află într-o interpătrundere funcţională, dar şi spirituală, astfel încât ea constituie un „univers mic”, ale cărui „plante”, „constelaţii” se supun aceleiaşi „forţe gravitaţionale”. Este vorba, de fapt, de o sumă de elemente constructive, de la poartă, intrare (uşă), ferestre, ca şi de altele apărute mai recent, cum ar fi balcoanele.
Ne propunem, în cuprinsul acestui serial, o „călătorie” în „universul casei” bucureştene, a fiecărei componente ale sale, încercând să relevăm ceea ce considerăm că le este specific.
„De ţi-ar spune poarta ta...”
Refrenul acestei romanţe, în afară de încărcătura sa sentimentală, poate sugera multele semnificaţii ale porţii în limba şi cultura românească.
Într-adevăr, acest termen este unul din cuvintele cu cea mai amplă polisemie din limba română. Astfel, în afară de termenul de bază, de „Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior”, există şi alţii colaterali, apăruţi în diferite medii şi perioade istorice, de la intrare într-o cetate sau într-un oraş, regiune periferică din jurul unui oraş, a unui ţinut, a unei ţări; margine, hotar, vale îngustă prin care o apă îşi deschide trecerea între două şiruri de munţi; pas, trecătoare, defileu, la cei de sorginte istorică (Poarta otomană) şi…sportivă: „poarta de fotbal”. În afară de acestea, termenul a trecut şi în toponimie, a inspirat o serie de locuţiuni şi proverbe, ca şi opere de artă, dacă este să ne gândim la „Poarta sărutului” a lui Brâncuşi.
Mitologia porţii
În cultura tradiţională şi obiceiurile populare, poarta s-a bucurat de un loc privilegiat. În primul rând, ea marca „hotarul” , „pragul” dintre lumea exterioară şi aceea a casei care adesea era periculos de trecut (Pruncul nu avea voie să treacă pragul porţii decât dacă avea la el anumite „amulete”). Poarta de lemn era de cele mai multe ori împodobită cu anumite semne de sorginte mitologică (crucile, rozetele solare, funiile şi vrejurile) şi, în unele regiuni, cum ar fi Maramureşul, de mari dimensiuni. Atunci când pătrundea într-o gospodărie, nimănui nu îi era permis să ocolească poarta . La poartă erau îndeplinite anumite ritualuri şi se desfăşurau o serie de obiceiuri: intrarea alaiului nunţii în gospodărie, primirea colindătorilor (Ioana Popescu, „Atenţie la praguri !”, în „Magazin istoric”, 1/2013).
O „carte de vizită”
Desigur, nu toate aceste înţelesuri mitice s-au putut păstra în cazul porţilor locuinţelor urbane, dar poarta (atunci când exista la diferite tipuri de case de la palate la „locuinţele de cartier”) şi-a conservat locul privilegiat, fiind o adevărată „carte de vizită” a proprietarului.
Ea era elocventă pentru starea materială a acestuia (de la porţile de lemn, zid la cele de metal), dar şi în ceea ce priveşte preferinţele sale. În acelaşi timp, aspectul porţii a fost influenţat de o serie de tendinţe arhitectonice şi artistice ale vremii, diversitatea repertoriului stilistic al acestei componente a „universului casei”, mai ales în ceea ce priveşte clădirile mai vechi, datorându-se, în cea mai mare măsură, pătrunderii diferitelor curente arhitectonice
De la stilul Louis XIV la Art Deco
Astfel, ornamentarea porţilor de curte la sfârşitul secolului al XIX-lea se datorează unor destul de variate influenţe, pornind de la stiluri precum Louis XIV sau Louis XVI, până la stilurile neoclasice, neogotice, eclectice.
În ceea ce priveşte materialul, treptat, atât în construcţia gardurilor, ca şi a caselor, lemnul, zidăria, sunt înlocuite cu metalul, folosirea fierului forjat, spre sfârşitul secolului XIX. Desigur, această tendinţă este specifică palatelor şi reşedinţelor, dar ea se manifestă, desigur într-o manieră mai adaptată, şi la casele mai modeste din diferite cartiere ale Capitalei.
La începutul secolului al XX-lea, curente precum Art Nouveau sau Art Deco, au adus cu sine decoraţii de un deosebit rafinament, ornamente cu linii sinuoase pe fundal geometric. Aceste inovaţii sunt prezente la construcţia unor blocuri, dar şi a unor locuinţe cu unu-două etaje.
Pot fi de asemenea amintite unele încercări de imitare a aspectului porţilor tradiţionale, precum şi decorarea lor cu motive de asemenea de sorginte în cadrul „stilului neoromânesc”. Desigur, cele mai impunătoare porţi, frumos ornamentate, aparţin marilor palate ale Bucureştilor, dar uneori şi locuinţele de mai mici dimensiuni, beneficiază de o asemenea „carte de vizită”.
În ceea ce priveşte construcţiile noi, în mod fatal, poarta a trebuit să dispară, astfel rolul de „loc de întâlnire” pe care îl juca aceasta a fost înlocuit cu… uşa blocului…
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
