Dupa o tinerete entuziast revolutionara, poetul Dan Desliu si-a reconsiderat optiunile politice si a ramas, pana in ultima clipa, un incomod. Fragmentele pe care le publicam in aceasta pagina fac parte din manuscrisul unui jurnal inedit, pe care ni l-au pus la dispozitie Alina Beiu-Desliu si fiul poetului, Manole Desliu. Timpul relatarii este, potrivit chiar formularii autorului ei, "perfectul descompus". In acest episod sunt prezentate demersurile facute in perioada decembrie 1984-august 1995 pentru plecarea sotiei sale, Arta, in Canada si cele facute de poet doi ani mai tarziu pentru propria plecare.
Cum am ajuns in Canada? Deci - Arta... 1984 - in preajma Craciunului. Ger napraznic. Incercam sa ne incalzim cu doua radiatoare obosite, intr-o locuinta veche, foarte rece din fire.
Nici urma de gaze, nici la soba, nici la masina de gatit. Dau sa-mi fac un ceai pe gratarul radiatorului, proptit, cu chiu, cu vai, intr-o pozitie indoielnica. Astept pana sa fiarba. Eu fierb mai de mult.
Arta zambeste bland, privindu-ma jalnic cu neverosimilele ei pupile albastre... Infofolit zdravan, scriu un mesaj de sarbatori parintelui Capitalei.
Ii povestesc pe scurt in ce pozitie ma aflu, ii spun ca stiu ca multi altii o duc la fel, daca nu chiar mai prost, il asigur ca, daca aceasta tentativa de exterminare in masa (copii mici, bolnavi, batrani avariati etc.) va continua, sunt hotarat sa difuzez, pe orice cale, un protest-apel disperat catre intreaga lume...
Il rog sa aduca spusele mele la cunostinta celor "de sus", si inchei cu "Sarbatori fericite", urandu-i o masa tovaraseasca imbelsugata, de Revelion. Pe 25 decembrie, cu misiva la poarta, la Registratura, cu adeverinta de primire.
Spre mijlocul lui ianuarie, primesc un telefon sa ma prezint la Primarie. Dimineata, la 9,00. Trec agale printr-un Cismigiu siberian. Credeam ca-i vorba de o discutie. Ma trezesc in fata unor fete simandicoase.
Pana, primarul, Croitoru - activist de baza la Municipiu, D.R. Popescu - presedintele Uniunii Scriitorilor, C. ?oiu, secretarul Asociatiei de Bucuresti. O stenografa la o masa mai in margine, cu ustensilele pregatite...
Primarul ma ia "tare" - se vede ca-i furios Dunare (Dunarea, oricum, e inghetata bocna). Ripostez brutal, cum stiu ca se impune in asemenea imprejurari. Singura aparare eficace este atacul.
M-au chemat sa ma judece? Ii judec si eu, slava Domnului! Dupa un tambalau de toata frumusetea, ne despartim ceva mai incalziti. Culmea, preopinentii inversunati - Pana si Enache, in principal - tin sa ne strangem mainile.
Ma rog - se obisnuieste, chiar la sfarsitul unui meci de box. Daca, evident, ambele parti termina "in picioare"...
Seara, acasa, povestesc Artei cum a fost si ii spun in concluzie:
- Mai copile, cred ca aici nu mai e de trait. Pentru tine, in orice caz!
- Vezi vreo iesire?
- Mare-i Dumnezeu - zic in gluma. Poate primesti o invitatie in strainatate...
ai chiar o primeste, in luna mai! Arta e profesoara de pian la o scoala generala. N-are cum pleca, in caz ca i se aproba , decat in vacanta de vara.
- N-o sa-mi aprobe nici dracu' - zice ea, cu acelasi zambet melancolic. Mai ales in situatia ta... adica a noastra.
- Tocmai asta ma face sa sper! Sa vedem daca or sa te pedepseasca pentru ispravile mele...
...Pe 10 august o conduc la aeroport. Zboara prin Amsterdam, spre Montreal. Am convenit ca, daca i se ofera cea mai vaga sansa, ramane. Initial refuza categoric.
- Trebuie - i-am spus. Trebuie neaparat sa-mi dezleg mainile.
- ai tu ce-o sa faci aici singur?
- Ei - caine batran, tabacit; ma descurc, nici o grija! O sa ne regasim, ai sa vezi! Incercam sa cred - macar ca nu prea aveam de unde...
Arta, steaua mea buna, camaradul, sotia, alma de mi corazon! Am intuit ca o vor lasa sa plece, fiindca ne studiasera cu grija: fara ea, raman fara nimeni. ai atunci, as fi mai lesne de daramat...
...Dupa doi ani - cer sa mi se aprobe o vizita acolo. Nu se poate, am datorii la Fondul Literar. Cine garanteaza pentru mine? Inteleg ca nu exista decat o singura posibilitate.
Cum n-am ce pierde, incerc marea cu degetul. Ii scriu "lui". O pagina seaca, fara inflorituri - nici macar "mult stimate" si celelalte.
De fapt, mi-am facut un calcul pueril, in aparenta: te pomenesti ca vor sa scape si de mine? Nu c-as fi cine stie ce pericol national - dar si un soricel pus cu spatele la zid...
Sa vezi si sa nu crezi: la inceput de aprilie, directorul pasapoartelor - Iordache - ma invita sa merg cu el la generalul Danescu, seful pe Capitala. Ma primeste rapid si afabil, cu dosarele pe masa. Al meu si al Artei.
Remarc, printre altele, copia scrisorii catre "Insusi". Gata, s-a aprobat. Raman cateva detalii marunte, pe care trebuie sa le rezolv in trei zile. Daca le rezolv, sa vin sambata, tot la Prefectura - generalul tine sa-mi dea documentul "manu propria".
Rezolv, ii telefonez Artei - nu-i vine sa creada - imi trimite urgent biletul, prin Swiss Air. Sambata revin la general. Generalul Danescu pare dornic de conversatie.
Falnic barbat, tip atletic, par negru ca pana corbului, tuns perie, ochi sfredelitori sub sprancene stufoase. Scruteaza efectul. ai-n final, ca o pergamuta superba, la desert:
- Sa stiti: daca doriti sa ramaneti, puteti s-o faceti. Fara probleme!
...Ah, inspiratia ghinionistului de profesie! Asa deci: am nimerit in plin...
- Dle general - zic - eu va cunosc demult, de pe vremea cand alergati la cursele de motociclete cu atas.
- Serios? Cum asta?
Surprins, nu gluma - chiar foarte agreabil...
- Microb de sport, de mic. Am facut si cronici sportive, tata a fost membru al moto-clubului roman.
- Imi pare bine sa aflu!
- Dv. insa n-aveti de unde sa ma cunoasteti, asa, mai in amanunt.
- Ei, cum sa nu va cunosc? ...Ma rog, poeziile faimoase (Lazar, Minerii, In numele vietii), premiile de stat, Steaua fara nume...
- Am zis ca nu chiar in amanunt. Daca m-ati cunoaste, ati intelege ca eu nu pot pleca definitiv de la mine de acasa pe usa din dos. Unii n-au incotro si trebuie s-o faca. Eu, nu. Asa ca sa ma iertati ca spun vorba asta, cam nepotrivita cu locul si situatia: eu, dac-o vrea Dumnezeu, ma intorc aici.
- Pai, stiti ce se-ntampla, mai cade avionul, mai da ceva peste tine... Nimeni n-are contract cu soarta.
Se uita lung, pe sub sprancenele triple, isi face de lucru cu stiloul.
- In sfarsit, cum considerati. Eu v-am spus ce aveam sa va spun.
...Era sa zic ca stiu si de unde avea, dar m-am abtinut.
- Va multumesc pentru bunavointa. ai pentru sinceritate.
...Pe 11 mai 1987 aterizez la Mirabel, langa Montreal.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
